Poezie CETATEA DE SCĂPARE (1)

CETATEA DE SCĂPARE



Când te-asediază frica

Cu oştirea-i zdrobitoare,

Ştii că n-ai aici nimica,

Ci-n Cetatea de scăpare.



Dragostea distruge frica,

Dac-o ai din abundenţă.

Căci deşi tu eşti nimica,

Domnu-i tot, cu-a Sa prezenţă.



Când te-améninţă o criză

Cu o lipsă foarte mare,

Tu simţi-vei doar o briză

În Cetatea de scăpare.



Criza vine şi se duce.

Lipsurile n-au hotare.

Tu vei triumfa prin cruce

În Cetatea de scăpare.



Când te dă afară şeful

Simţi pe-obraz o palmă tare.

Însă tu-ţi găseşti fieful

În Cetatea de scăpare.



Nu rămâi şomer în lume,

Domnu-ţi dă a Sa lucrare:

Să-I vesteşti eternul Nume

Din Cetatea de scăpare.



Când prietenii te lasă

Şi se duc pe-a lor cărare,

Domnu-ţi pregăteşte-o casă

În Cetatea de scăpare.



Dacă nu-nţelegi necazul

Ce ţi-a dat o jale mare

Schimbă, frate, azi macazul

Spre Cetatea de scăpare.



Domnul ştie-a ta durere

Când te-ntrebi: „Ah, de ce oare?!“

Şi te va-ndruma-n tăcere

Spre Cetatea de scăpare.



Ca şi David spune-n rugă,

Cu-o credinţă tot mai tare:

„Toţi cei răi acum să fugă!

Domnul este-a mea scăpare!“



Eşti bătrân, cuprins de teamă?

Simţi că trupu-ntreg te doare?

Nu cumva Isus te cheamă,

În Cetatea de scăpare?…



Tu, ce-asculţi ca-n alte rânduri

Dulcea Golgotei chemare,

Vino, nu mai sta pe gânduri!

Doar în Domnul ai scăpare!



Căci, în Casa minunată,

Sus, cu-o bucurie mare,

Ne aşteaptă scumpul Tată,

El, Cetatea de scăpare.