Poezie DATORNICII (1)

DATORNICII



O femeie din cetate

pe Isus L-a cãutat.

Era plinã de pãcate.

Dar i-au fost de El iertate

când pe Domnul L-a aflat.



Simon, gazda cârtitoare

împotriva Celui Sfânt,

o privea plin de mirare.

Dar Isus cu voce tare

cãtre el porni cuvânt :



"Simone, vorbi Mesia,

aş dori sã-Ţi spun ceva !"

"Mi-e deplinã bucuria

sã-Ţi ascult azi pledoaria !",

fariseul rãspundea.



"Undeva doi vechi datornici

creditaţi de-un cãmãtar

sã plãteascã erau dornici ...

Însã nefiind statornici

totul, totul fu-n zadar.



Unul datora cincisute,

celãlalt cincizeci de lei.

N-avea cine sã-i ajute ...

Zilele treceau tãcute,

anii se-anunţau mai grei.



Şi vãzându-i cãmãtarul

cã sunt nemâncaţi şi goi,

cã au datorii cu carul,

l-a cuprins deodatã harul :

i-a iertat pe amândoi."



Domnul cu priviri senine,

întrerupt de-un vag tumult,

cãtre fariseu revine :

"Dupã toate-acestea, cine

crezi cã-l va iubi mai mult ?"



Şi-a tãcut Învãţãtorul

cum fãcea de obicei.

Simon, cântãrind favorul,

iute-a replicat : "Datorul

celor cincisute de lei !"



"Drept ai judecat !", rãspunde

Domnul cel venit din cer

ce cu vorba Lui pãtrunde

chiar şi gândul ce se-ascunde

în al inimii ungher.



"Vezi femeia care plânge

şi-i curg lacrimi fãrã vad

cum tot sufletul şi-l frânge ?

Însã duhul tãu se strânge

ca smochinele ce cad !



Tu-o cunoşti : e-o pãcãtoasã !

Şi-o dispreţuieşti vârtos.

Pentru ea n-ai loc în casã.

Însã fapta cea frumoasã

sã te pleci atât de jos,



sã-Mi aduci lighean cu apã

pe picioare sã Mã speli

e o tainã care-ţi scapã.

Ce gând negru te adapã

inima sã ţi-o înşeli ?



Ea picioarele-Mi stropeşte

azi cu lacrimi mari, fierbinţi,

dintr-un suflet ce iubeşte.

Şi, crezând, îşi pregãteşte

loc în ceruri printre sfinţi.



Nici mãcar o sãrutare

n-ai vrut, Simone, sã-mi dai.

Ea Mã spalã pe picioare

cu-acest mir, cu lacrimi care

i-au dat inimii un rai.



De aceea-ţi spun azi ţie :

tot pãcatul ei cel greu

e iertat. Şi-n veşnicie

va cânta cu bucurie

c-a iubit pe Dumnezeu !"