Poezie DOR DE MÂNGÂIERE

DOR DE MÂNGÂIERE



Isuse, scump Mântuitor,

Stăpânul veşnicelor sfere,

Tu pui cuvinte şi-n izvor

dar şi-n tăcere.



De-aici, dintr-un meleag străin,

se-nalţă, către Tine-n soare,

un susur fără de alin

şi-o-nfiorare.



Plecat ca spicul din câmpii,

Te-aştept să vii în ruga serii,

cu snopul sfintei bucurii

şi-al mângâierii.



Tu eşti un Crin frumos din văi

ce porţi petale de iubire

şi ai aprins în noi văpăi

de nemurire.



Mireasma tainicei grădini

ne cheamă de pe-a lumii cale.

Tu-mi umpli pieptul de lumini

şi de petale.



Tu, Doamne, ştii că sunt sărac

şi nu am multă bucurie.

Dar am mai mult decât un veac

de bogăţie.



Eu n-am, Isuse, ce să-Ţi dau,

căci vistieria mea-i pustie.

Dar lângă Tine-aş vrea să stau

o veşnicie.



În Tine viaţa mea e-un lac

cu faţa pală şi-argintie,

pe care nuferi se desfac

de duioşie.



Dar, fără Tine, totu-i chin,

în lumea asta zbuciumată,

ca pe o mare de suspin

înfuriată.



Şi dacă-n zarea de-ametist

vreun dulce farmec mă petrece,

el totuşi fără Tine-i trist,

sărac şi rece.



Nu pot s-aleg un alt izvor

şi nici s-ascult altă povaţă,

căci nu e altul dătător

de har, de viaţă.



De-aceea lasă-mă să vin

şi-n plâns de dor şi duioşie,

să stau la pieptul Tău divin

cu bucurie.



Să stau ca tânărul Ioan,

să nu mai plec de lângă Tine,

căci pieptul Tău e-un Canaan

din slăvi senine.



Deşi în lume-s trecător

şi slabă e a mea putere,

eu totuşi port în piept un dor

de mângâiere.