Poezie DIALOG (1)

DIALOG





L-am întâlnit într-un pridvor

pe Domnul slăvilor senine.

El suspina ca vântu-n zbor,

ca apa lină de izvor,

prin lunci de pietre pline.



L-am întrebat de-atunci mereu:

- "De ce eşti trist, o, Doamne Sfinte?"

- "Sunt trist acum, iubitul Meu,

că duc de mult al lumii greu,

dar cine ia aminte ?



Mă doare după toţi ai Mei

ce-adună snopi de frunze moarte,

nu-n zboruri dulci de porumbei,

ci-n zvon de şerpi cu clopoţei,

sfidând divina Carte.



Le-am tot trimis din cer scrisori,

dar ei toţi, fără să le pese,

n-aşteaptă-ai zilei Mele zori

ci se petrec în sărbători

şi chefuiesc la mese.



Prin multe vreau să le-amintesc

că revenirea Mea e-aproape.

În arca traiului lumesc

n-aş vrea, pe nimeni, să găsesc

pierdut pe-ntinse ape.



Eu am venit ca să-i conving,

cu-a suferinţei Mele şcoală,

pe toţi ai Mei ce nu se-ating

de pânza negrului paing

ce lumea o înşeală!"



Eu, printre lacrimi, I-am răspuns:

- "Sfinţeşte-mi, Doamne, Tu chivotul!

Când sus pe cruce-ai fost străpuns,

tot chinul greu Ţi-a fost de-ajuns,

să-Ţi dau şi eu azi totul."