Poezie Culori împrăştiate

Culori împrăştiate prin frunzele plutinde,

Picturi neterminate pe filele ce mor

Melancolie blândă în piepturi ne aprinde,

Mâhnire în rămâneri şi de plecări un dor.



Pastelul risipeşte cuvinte în degeabă,

Împrăştie cocorii un vers de bun rămas

Şi rupe vântul pânza cu-apucătura oarbă,

Culori se pierd din viaţă în glod şi în necaz.



Ninsoarea colorată alunecă prin aer,

Fatalitatea-i este şi glas, şi ochi, şi gând,

Doar văzul mai aude neauzitul vaier

Ce îl scrâşnesc din suflet aripile căzând.



Înconjurarea toată aspiră să coboare

Şi totul e cădere, şi totul e supus,

Natura, ţi se pare întreagă, e-o ninsoare

Ce nu mai are-n viaţă măcar ceva de spus.



S-adună foşnitoare în puhave troiene,

Priveliştea suspină cu spiritul cărunt,

Prin bruma ce-arginteşte primul condei al iernii

Zugravul rătăceşte pierdut şi abătut.



Privirea mea s-apleacă să mângâie tristeţea

Ceva se iroseşte, dar ce – nu înţeleg,

Aud cum, ofilită,-mi oftează tinereţea

Că nu i-i dat să fie cu mine un întreg.



O pierdere-şi doreşte un spaţiu să te doară

Unde necazu-ar plânge obijduit, umil...

Mă dor însă şi muguri ce ştiu de primăvară

Cu năzuinţa dalbă a florii de april.



Cad zboruri forfecate în săbii de lumine,

Ieri vise minunate, acum căderi pustii,

Dar viitoare frunze şi flori visează-n mine

Cu rugăciunea Vieţii în slove azurii.



Bucăţi de curcubeie gem în zburarea frântă

Cu obosiri de cale, cu-oftare de poveri...

În inimă-mi Credinţa necontenită cântă:

Ce poate face-o toamnă cu-atâtea primăveri?!!