Poezie CARTEA MANTUIRII

CARTEA MÂNTUIRII





Ce cuvinte sunt în stare

tot sublimul a-ţi descrie ?

Câte stele prin culoare

pot ca raza ta să fie ?



Ce vestire e mai bună,

decât Vestea mântuirii

pe-a-ndurării dulce strună,

peste tot în largul firii?!



*

Carte Sfântă, însuflată,

Lege de trăire nouă,

limpede şi-adevărată

ca o lacrimă de rouă,



tu eşti fluierul ce-adună

toate oile în turmă,

trâmbiţa de har ce sună

prima, dar şi cea din urmă.



Tu eşti aurora vieţii

ce vesteşte-o zi cu soare,

astrul sfânt al dimineţii,

stea de-a pururi sclipitoare.



Tu eşti viaţă dar şi moarte

pentru-acel ce te citeşte:

unul Duhul ia din Carte,

altul litera găseşte.



Tu eşti degetul iubirii,

care stă la uşi şi bate

cu balsamul omenirii,

leac de boli şi de păcate.



În acordurile sfinte

de cerească melodie

ne vorbeşti, cu zel fierbinte

despre har şi veşnicie.



Tu, de vorbă cu oricine,

vrei să-i fii o mamă bună,

zile aducând senine,

după nori şi grea furtună.



Cel sărac găseşte-n tine

bogăţia sfintei graţii

ce nu stă-n palate pline

unde huzuresc bogaţii.



Orbului tu-i dai lumină,

celui slab multă putere,

şi chiar pacea ta deplină,

inimii în grea durere.



Celui însetat de viaţă

îi dai apa din izvoare

şi plăcuta dimineaţă,

c-un cald răsărit de soare.



Cei desculţi din largul zării,

fără ţel, fără speranţă,

când ţi-aud vocea-ndurării,

află-n tine siguranţă.



Tu, copiilor s-asculte

de părinţi, le spui întruna;

când îi sfătuieşti ce multe

le oferi întotdeauna!



Tu ne-nveţi limba divină

din a cerurilor Ţară,

care sufletul ne-alină,

sub a vieţii grea povară.



Şi ne-aduni la rugăciune,

dându-ne cerească mană.

Tu ne-ndemni la fapte bune,

la un trai fără prihană.



Scrisul tău e duh şi viaţă

pentru omul ce-l trăieşte,

care prin a ta povaţă

scoate muguri şi rodeşte.



Tu surpi ziduri de culoare

şi schimbi faţa lumii noastre,

semănând între popoare

pacea până-n zări albastre.



Când străbaţi meridiane

cu miresmele iubirii,

tu aduni peste oceane

roadele neprihănirii.



Tu parcurgi, victorioasă,

drumul junglei neumblate

şi zideşti şi-aici o casă,

din perle şi nestemate.



Iar în lupte milenare,

cu săgeţile haine,

ne-ai adus mereu scăpare,

har şi libertăţi depline.



Tu eşti un Castel prin vreme

sub privirile duşmane,

un Castel ce nu se teme

de ameninţări tirane.



Când tot ceru-i plin de soare,

sau furtuna de porneşte,

tu rămâi tot în picioare,

nici-o turlă nu-ţi lipseşte.



Ochii tăi privesc departe,

în necunoscutul firii,

ca apoi spre noi să poarte

viitorul omenirii.



De la cea dintâi pereche,

tu ne-ai dat şi foc şi rouă,

Cartea noastră cea mai veche

dar din toate cea mai nouă.



Ceru-ntreg va trece-odată,

strâns precum e-un sul de piele,

însă tu vei fi 'nălţată,

peste vremurile grele.



Chiar şi soarele se stinge

ca o novă de pe boltă.

Însă glasul tău învinge

orice umbră de revoltă.



Te slăvesc, o, Doamne Sfinte,

pentru Cartea mântuirii,

ce-n imagini şi-n cuvinte,

ne-a dat harul nemuririi!