Poezie DRUMUL EMAUSULUI

DRUMUL EMAUSULUI





Dorind o clipă de repaus,

doi ucenici mergeau vorbind,

înspre cătunul lor, Emaus,

purtaţi de doruri ce se-aprind.



Un vânt de blândă primăvară

îi însoţea-n chip solidar.

Pe boltă soarele coboară.

Cei doi erau plini de amar.



E-atât de-aproape asfinţitul,

căci ziua a trecut discret.

- "Ce neaşteptat a fost sfârşitul,

Profetului din Nazaret!"



- "Noi am crezut că e Mesia,

a zis cellalt cu chip livid,

că va-ntrona Împărăţia,

ca Fiu din regele David!



Avea o tainică putere

şi-o măreţie de ne-nvins

în glasu-I plin de mângâiere,

ce captiva pe orice ins.



A vindecat bolnavi mulţime.

Cuvântul Său, de pace plin,

părea un cânt din zări sublime,

ce-aduce tuturor alin.



El a oprit chiar şi furtuna,

când ucenicii L-au trezit.

Şi marea, ca întotdeauna,

L-a ascultat şi s-a smerit.



Şi câte alte fapte bune

şi pline de un farmec sfânt,

cu-acelaşi Duh de rugăciune,

nu a făcut El pe pământ?!"



Tăcerea iarăşi se aşterne,

între prietenii cei doi,

ca un suspin din slăvi eterne,

pe-aripa vremii de apoi.



Dar cel dintâi din nou vorbeşte:

- "Şi-atunci de ce L-au arestat,

când El, răbdând dumnezeeşte,

în nici-un fel n-a ripostat ?"



Şi alte întrebări zburară,

ca nişte porumbei răniţi,

prin aerul de primăvară,

între cei doi dezamăgiţi.



Urmându-şi trişti cărarea lungă,

ei văd un straniu călător

zorind întruna să-i ajungă

şi-apoi intrând în vorba lor:



- "Dar despre ce vorbiţi ?", le spuse

străinul foarte curios.

Cei doi, cu suflete răpuse,

necunoscându-L pe Hristos,



răspund cu glas plin de mirare:

- "Dar tu eşti singurul străin,

de ce s-a petrecut sub soare,

aicea în Ierusalim ?!"



Deloc străin nu-i călătorul

de Golgota şi Ghetsimani.

Doar El era Mântuitorul

acelor ucenici sărmani!



Biruitor asupra morţii,

Cel coborât în Betleem

a frânt în două fierul porţii,

de greu păcat şi de blestem.



Şi ne-a deschis o cale vie

şi sfântă, chiar prin trupul Său,

eterna noastră garanţie

de-a-nvinge orice lucru rău.



Străinu-i mustră, prin cuvinte,

c-un glas atât de furtunos,

pe ei ce n-au luat aminte,

la suferinţa lui Hristos.



Profeţi din vremurile-apuse

L-au ajutat pe călător,

să-Şi dovedească cele spuse,

despre al lumii Salvator.



În ceas târziu de înserare,

la cină ei L-au cunoscut.

Dar Mesia pe loc dispare

şi iar Se face nevăzut.



O, cât au fost de împietrite

a noastre inimi, când Isus

ne-a dat dovezi, prea lămurite,

prin crucea care L-a răpus!

*

Slăvit să fii Tu, Doamne Tată,

că ne-ai schimbat dintr-un pustiu,

în dulce rai viaţa toată,

prin Mesia Isus cel viu!



Din murmurul descurajării

către Emaus când mergeam,

ne-ai pus pe calea îndurării,

prin glasul Tău plin de balsam.



Să ne întoarcem în Cetate,

să spunem astăzi tuturor,

că Domnul Sfânt, cu dor de frate,

e-al lumii noastre Salvator.



Să ne schimbăm acum “doctrina”

ce ne-a ţinut mereu pe loc

spre-a înălţa, prin har, Lumina

cu-al dragostei eterne foc.