Poezie RÂSUL NECREDINŢEI

RÂSUL NECREDINŢEI



Necredinţa lumii râde

De un om imaculat.

Ea fiindu-şi sieşi gâde

A găsit ce-a meritat.



Osteneala de ea fuge.

Adevărul sfânt nu-l vrea.

Vrea doar lenea s-o conjuge

Cu dorinţa de-a sfida.



Reprimând mărturisirea

Cea cu lacrimi de profet,

Ea va răstigni iubirea

Dintr-un suflet de poet.



Necredinţa va ucide

Când nu are argument,

Căutând mereu prin blide

Lintea ciorbei de moment.



Dar cu cine se distrează

Necredinţa azi şi-acum?

Cel ce n-are mintea trează

O va însoţi în drum.



Râsul necredinţei oarbe

Nu va ţine însă mult

În al lumii joc de coarbe

Cu-al distracţiei tumult.



Vine Domnul, Creatorul,

Pe- un cal alb – precum s-a spus.

Vor boci văzându-I norul

Toţi cei răi ce L-au străpuns.



Căci în clipa de mânie

Râsul necredinţei lor

N-o să poată să le fie

Adăpost sau ajutor.



Suflet scump, de- aceea-i bine

Râsul azi să-l schimbi în plâns

Pentru-o viaţă de ruşine,

Căci ţi-s pumnii goi… Ce-ai strâns?…



Însă, plânsul pocăinţei

Se preface-n bucurie

Dacă râsul necredinţei

Încetează să mai fie…