Poezie VISUL (1)

VISUL



Din înţelepciunea lumii

S-a născut un vis măreţ

Supra-omul să-l atingă

Doar prin mintea lui de preţ.



Nu era loc nici de Cruce,

Nici de Jertfa lui Isus

În acea emancipare

Ce-l mâna mereu mai sus.



El, prin el, s-ajungă liber

Fără niciun dumnezeu,

Să vegheze peste toate

Ca un fel de Prometeu.



Focul zeilor din slavă

Să-l aducă pe pământ

Ca să nu-i mai fie viaţa

Chin răbdat pân-la mormânt.



Moartea s-o îndepărteze

Cu-ale sale mici puteri(!)

Azi să fie mult mai tare

Şi mai înţelept ca ieri.



Munca să şi-o uşureze

Prin tehnologii de top

Şi să nu-l mai invadeze

Apele ca la potop.



Bolile să le învingă

Printr-un trai mai sănătos,

Să cultive vitejia,

Nu credinţa în Cristos.



„Ce-i credinţa? – omu-şi zise –

Slăbiciune fără rost.

Cred ce văd şi asta-i totul…

Ce e azi de mult a fost.“



În gândirea de sub soare

Nu e loc de Creator

Chiar când răzvrătitul moare

Ca oricine din popor.



I-au fost visul, ţelul, viaţa

Ca un câmp ce-a înflorit,

Dar a soarelui dogoare

În curând l-a veştejit.



Ce deşertăciuni ascunde

Omu-n duhul cel fălos

Care fuge de Lumină

Şi Îl neagă pe Cristos!



Dintr-un gând al veşniciei

Cel cu care-a fost creat

Un sistem de scuze oarbe

Zilnic omul şi-a format.



Singur lui şi-a dat dreptate,

S-a minţit cât a putut,

Dar în clipa cea letală

Visul său a dispărut.



Confruntat cu realitatea

Judecăţii de Apoi,

Ce scrâşnit de dinţi, ce bocet

În al beznei crud şuvoi!…



Ah, de şi-ar veni în fire

În finalul ceas măcar,

Ar putea primi iertare,

Parte-ar mai avea de har…