Poezie RABŞACHE ŞI EZECHIA

RABŞACHE ŞI EZECHIA





Se-aude un ropot ciudat de oştire,

ce vine spre Iuda cu flăcări de foc.

Străjerii pe ziduri sunt plini de uimire:

- "Ce-i asta ?", se-ntreabă lipsiţi de noroc.



Sanherib măreţul visează victorii,

precum înţelepţii l-au binevestit.

Şi-n zori el se uită pieziş către norii

ce-acoperă cerul de stele stropit.



Deodată se clatină-ntreaga cetate

şi tremură ţara ca frunza din pom.

Rabşache e suflul oştirii turbate

de fiare flămânde cu chipuri de om.



Se-agită într-una Mai Marele Ţării.

Trimite-nainte trei soli îndrăzneţi.

Şi-aceştia primi-vor cuvântul mustrării:

- "Ce fel de speranţe în suflet aveţi ?"



Rabşache le strigă cu toată tăria:

- "Ce este-al credinţelor voastre avânt ?

Spuneţi-i să ştie de azi Ezechia:

încrederea voastră e-o frunză în vânt!



În luptă învinge-va numai puterea

cu spiritul aspru şi prea chibzuit.

Acel care ştie să-nfrunte durerea,

nu vrea de iluzii să fie-ameţit.



Credinţa ta oare spre cine se-avântă

visând curajoasă pretinsul ei scut ?

Egiptul, să ştii, e o trestie frântă

şi-o groapă în care prea mulţi au căzut.



Şi dacă degrabă voi toţi îmi veţi spune:

"Speranţa salvării e-acel Dumnezeu,

ce poate răspunde chiar printr-o minune,

poporului care Îl cheamă la greu!",



eu ţin să v-aduc tuturora aminte:

Nu voi îi surparăţi divinul altar ?

N-a spus Ezechia aceste cuvinte:

"Ah, Iudo, să nu te închini în zadar!" ?



Şi-apoi n-am venit cu armata-n Iudeea,

decât după planul lui Iahve cel Sfânt,

ce vrea să înscrie acum epopeea

pedepselor Sale, acestui pământ.



Primiţi-mi, deci, sfatul căzând la-nvoială

cu marele-Asiriei noastre stăpân!"

Iar solii ascultă şi-s plini de-ndoială,

şi-n faţa tiradei pe gânduri rămân.



Din nou generalul tună cu putere,

s-audă poporul cuvântul sever:

- "S-asculte oricine, chiar fără plăcere,

din cei ce se-nalţă, pe zid, către cer!



Stăpânul Ninivei mi-a dat o poruncă:

cu sfinte iluzii să nu v-amăgiţi!

Chiar el, Ezechia, în ochi vi le-aruncă

crezând că prin ele veţi fi izbăviţi.



Niciunul de-acuma să nu-l mai asculte,

ci faceţi toţi pace cu mine de vreţi

ca roade pământul să dea cât mai multe

şi via şi pomii pe care-i aveţi.



Şi-atunci când destinul pe voi vă va duce,

departe-ntr-o ţară cu grâne şi vii,

spre locul acela chiar eu v-aş conduce,

cu tot ce-aveţi astăzi: odrasle, soţii.



Potop de-amăgire cuprins-a o lume.

Dar unde sunt zeii cumpliţi din Hamat,

Arpad, Sefarvaim ? Plecat-au anume

să nu mai răspundă celui întristat ?



Şi dacă aceştia nu fost-au în stare,

să-şi apere ţara de-un groaznic măcel,

ce zeu e acela, cu braţ mult mai tare,

ca Iuda să fie salvată prin el?"



Dar solii tăcură. Ţineau cont de sfatul

ce cu-nţelepciune li s-a-mpărtăşit.

Ei grabnic veniră, toţi trei, la-mpăratul

ce haina-şi rupsese când i-a auzit.



Şi-astfel Ezechia s-a dus drept la Templu

cu mare mâhnire, punându-şi un sac,

voind cu aceasta să dea un exemplu

poporului care gemea fără leac.



Trimite îndată o tristă solie

să-ntrebe profetul, al Domnului uns,

de ziua aceea - sinistră urgie -,

să afle din ceruri divinul răspuns.



"Necazul ne paşte c-o mare ocară.

Pedepsele morţii vin azi peste noi.

Plâng mame pe uliţi si plânge o ţară,

ce stă îngrozită de greul război.



Şi poate că Domnul, Cel care veghează

din tronul cel veşnic întregul pământ,

va-nvinge vrăjmaşul perfid ce cutează

s-arunce ocară chiar Cerului Sfânt.



Sunt sigur că pentru această insultă

Rabşache de Domnul va fi pedepsit."

Ajunşi la Isaia trimişii ascultă

cuvântul, din ceruri prin Duhul rostit:



- "Iehova vă cere în ceas de urgie,

să nu se-nspăimânte poporul nicicum

de-acest Bun-de-Gură umflat de mândrie,

ce-obraznic I-aruncă ocara acum.



Da, Eu, spune Domnul, veghez peste toate

pe răi străpungându-i cu-al spaimelor cui.

Şi astfel Rabşache pieri-va în luptă,

ucis fără veste de oamenii lui."



Şi zvonul sosise. Tirhaca porneşte

ca vântul năpraznic cel etiopian.

Sanherib se-ntoarce şi-atunci glăsuieşte

perfid către Iuda, ciudatul duşman:



- "De ce ţi-ai aşterne un pat de-amăgire,

sedus de Acela pe care-L aştepţi ?

Căci tu, Ezechia, nu ai izbăvire

oricât, zi şi noapte, spre ea te îndrepţi!"



Citindu-şi scrisoarea, porni Ezechia

din nou către Templu, spre-al său Dumnezeu

rugându-L să-i scape supuşii, domnia

atât de-afectate în ceasul cel greu.



- "O, Doamne-al oştirii, Cel fără hotare,

Tu pui stăpânire chiar peste-mpăraţi,

ca lumea să vadă că-i calci în picioare,

de-Ţi stau împotrivă şi-s prea îngâmfaţi!



Deschide-Ţi dar ochii, să vezi cum vrăjmaşul

Ţi-aruncă batjocuri atât de semeţ.

Citeşte, o, Doamne, acum şi răvaşul

prea plin de otravă şi-al urii dispreţ!



Chiar dacă învins-a ţinuturi vecine,

acestea n-avut-au decât nişte zei.

Dar noi, Doamne sfinte, Te-avem azi pe Tine.

Cu-al Tău braţ puternic ne scapă de lei!"



Şi Domnul din slavă pe loc îi răspunde:

- "Ţi-ascult rugăciunea, să nu te-nspăimânţi!

Zadarnic vrăjmaşii vor vrea a se-ascunde,

loviţi de furtună cădea-vor înfrânţi!"



Şi Îngerul vine, pătrunde-n oştire.

Şi cade mulţimea de-ostaşi la pământ.

Sanherib se scoală, cuprins de uimire

şi-apoi se întoarce smerit şi înfrânt.



Şi-astfel biruinţa e-a celui ce crede

în marea izbândă venită de Sus.

Sanherib, ne-nvinsul, cu ochii îşi vede

armata distrusă şi cade răpus.



*

Când norii cei negri pe cer se adună

şi iadul porneşte asediul cumplit,

credinţa învinge mereu în furtună

în viaţa acelui ce umblă smerit.



Te-ncrede, deci, zilnic în Domnul ce vine

şi nu vei rămâne nicicând ruşinat.

El poate şi vrea să-Şi arate, prin tine,

puterea divină de nemăsurat.



Nu forţa armată şi nici raţiunea

învinge-vor valul atât de hain,

ci numai credinţa că ea, rugăciunea,

ţi-aduce din ceruri triumful deplin.