Poezie SEPARATORUL

SEPARATORUL



Se impune-o despărţire

Între scopul cel divin

Şi mândria lumii pline

De păcat şi de venin.



Scopul sfânt nu vrea mijloace

Care-n lume prisosesc,

Ci el vrea în suflet pace,

Dor de Mirele ceresc.



Pavel nu la carul firii

A dorit să tragă-n jug.

Ci s-a consacrat slujirii

Ca o flacără de rug.



El a trebuit să moară

Pus pe cruce cu Cristos

Spre-a ajunge-o piatră rară

Dintr-un mare păcătos.



Legea îi aprinse zelul

Pentru datini strămoşeşti.

Dar Cristosul slavei, Mielul,

L-a chemat din zări cereşti.



Şi atunci văzu în sine

Pentru veci un om pierdut,

Dar Isus din slăvi divine

Pe moment l-a renăscut.



Nume nou şi viaţă nouă

Salvatorul sfânt i-a dat.

Harul mare-n stropi de rouă

Lutul sterp l-a transformat.



El nu mai vedea în cruce

Poticnire, vis urât.

Nimeni nu-l putea seduce,

De-ar fi stăruit oricât.



Vechea slovă îşi făcuse

Pentru el lucrarea sa.

„Mulţumesc, Doamne Isuse!…“

Ruga Pavel şi-o spunea.



„Tu m-ai izbăvit de moarte,

De osânda vechii Legi.

Mi-ai scris numele în Carte

Cu profeţi şi fii de regi.



Crucea Ta, ea, mă separă

Zi de zi de- al lumii chip

Ca să nu rămân afară

Cu credinţa pe nisip.



Lumea, da, e răstignită.

Nu-mi mai poate porunci.

Viaţa-mi este fericită

Veşnic să Te pot iubi.



Lauda ce-o port în mine

E-al credinţei Tale steag.

Eu în valea de suspine

Te vestesc, Te-aştept cu drag.



Trupul unei stări smerite

În curând mi-l vei schimba;

Fruntea slujbei împlinite

Tu mi-o vei încununa…“