Poezie ORFANUL (1)

ORFANUL





Cânta o pupăză în tei,

iar parcul fremăta de soare.

Şi piept la piept doi porumbei

zburau ca fulgii de ninsoare.



Pe-aleile pline de flori

zburdau copii, ca niciodată,

umplând decorul de culori,

ce te-odihnesc şi te desfată.



Ce zi, ca şi un cald poem,

prin care Tatăl, Creatorul,

şi-a pus, în stilul Său suprem,

în fiecare floare dorul!



Treceau pe-alei perechi-perechi,

cu un fior de fericire,

din lumea farmecelor vechi

numită mai demult "iubire".



Dar un copil ieşind din joc,

cu gândul cine ştie unde,

purta în inimă un foc,

o taină gata să-l inunde.



Ce rană grea, ce gând tiran

îi spulberase bucuria ?

Acest copil era orfan

şi-l cuprinsese nostalgia.



El se gândea mereu la mama,

al cărei chip, duios şi blând,

se ascundea şi azi în drama

care-l zdrobise de curând.



Fiinţa ce-l ducea la şcoală,

cu dorul ei de necuprins,

a fost lovită de-o grea boală

şi mama fiului s-a stins.



Plecase tatăl în război

şi nu s-a mai întors acasă.

Iar primăvara era-n toi

În acea urbe zgomotoasă.



Priveam la jocul de copii

ce le îmbujora obrazul.

Copilul, fără bucurii,

îşi mesteca tăcut necazul.



Dar parcă pupăza din tei,

prea lăfăindu-se la soare,

purta, în melodia ei,

o veste îmbucurătoare:



"Copile drag, ce n-ai aici,

cu tine în această viaţă

nici fraţi, nici mamă, nici bunici,

nici mângâieri pe trista-ţi faţă,



Cel care mi-a dat mie glas

şi florilor le-a dat parfumul

e singurul ce ţi-a rămas

şi El îţi luminează drumul!



O, nu uita că Tatăl tău

e Cel care-a creat izvorul!

El te fereşte de-orice rău:

ascultă-L, frate, cu tot dorul!"