Poezie CIOARA ŞI CUCUL

CIOARA ŞI CUCUL





- "Nu mai cânţi ca mai nainte ...",

zise cioara cu glas şters

către cuc, un paj cuminte.

- "Vai, surată, n-am cuvinte.

Cum să cânt acelaşi viers ?



Am talent, de bună seamă,

zise cucul prea grăbit,

dar trăiesc de mult o dramă

ce la trist bilanţ mă cheamă :

n-am cuvântul potrivit.



Cum, aceeaşi partitură

s-o tot cânt mereu-mereu ?

Nu mi-e gestul pe măsură.

Sunt la mare-ncurcătură

şi de-aceea tac şi eu."



- "Ei, mai lasă modestia!...

N-are rost, doar eu te ştiu.

Ţine, frate, simfonia

ce se zice "Bucuria

de-a fi singur în pustiu",



i-aruncă cioara curajul,

prin îndemnul îndrăzneţ,

la care răspunse pajul:

- "Bine, care-ţi este gajul,

că-i un cânt de mare preţ ?



Prea ciudată-i denumirea ...

Tu ai glasul ascuţit !"

Şi-atunci cioara, cum i-e firea,

îi plăcuse măgulirea,

şi-ncepu un croncănit



ce suna ca o alarmă,

ca un vuiet de război

care vine, care sfarmă ...

Cucul ghiara-şi face armă:

- "Ăsta-i cântec de zăvoi ?"



- "Da, răspunse-ndată cioara,

cântul meu e special.

Celor care duc povara,

eu le spun că primăvara

vine dup-al morţii val."



*

Copleşit de ascultarea

convorbirii celor doi,

străbătu, cât ţine zarea,

pe aripi de cânt chemarea

Bibliei în vremi de-apoi:



"Cât de bună-i melodia

în fiinţa celui sfânt,

ce dă-n clocot bucuria,

dragostea şi-Mpărăţia

peste-un vinovat pământ!



Cel ce cântă şi trăieşte

Dragostea fără apus,

numai după Cer tânjeşte.

Iar în inima lui creşte

Chipul drag al lui Isus.”