Poezie ŢANŢARUL

ŢÂNŢARUL





Într-o zi un biet ţânţar,

dornic de celebritate,

se făcu un armăsar

şi porni, hai-hui, prin sate.



Se opri într-un cătun,

pe o vale cam aridă.

Şi îşi zise : "Doamne bun,

vreau în lumea cea perfidă



să arăt că nu-s netot,

ca un trântor de albine.

Chiar de nu-s un Ştie-Tot,

totuşi eu nu sunt oricine!..."



Dus de-al aroganţei val

şi de-ambiţia cea naltă,

necheză ca Ducipal

şi ajunse la o baltă.



Iar acolo un berbec,

ce păştea pe iarba verde,

îl privea ca un zevzec

care vremea şi-o tot pierde:



- "Nu te ştiu, nu mă cunoşti ...

Poţi tu să-ţi ascunzi menirea ?

Te-ai pierdut cumva de oşti,

când te-a rătăcit privirea ?



Au trecut ca un bolid

pe aici, ca gândul iute,

oşti înalte ca un zid

către crâncene redute.



Cum de stai nepăsător,

când atâţia se luptară

ca să apere-un popor

şi să libereze-o ţară?!..."



Şi sări, ca ars de foc,

biet ţânţarul într-o clipă:

- "Nu mă ofensa de loc!

Eu mi-am frânt a mea aripă!



Dar să ştii, nu-s armăsar.

Haina mea, doar ea te minte.

Eu am suflet de ţânţar

şi voi înţepa nainte".