Poezie CÂRTIREA

CÂRTIREA



Aşteptările greşite

Ale vieţii efemere

Sunt ambiţii trecătoare

Sau doar ... puncte de vedere.



Când nu vrei tot Adevărul

Ci Îl selectezi cu grijă,

Eşti ca un rănit în luptă

De o foarte mică schijă.



Nu poţi merge mai departe,

Eşti doar bun de văicăreală.

Şi-i vei contesta pe alţii

Ce te pun la îndoială.



După ce-au venit spionii

Cei trimişi să cerceteze

Cu-amănuntul toată ţara

Şi apoi să raporteze.



„Cum arată Canaanul:

Este-o ţară-nfloritoare?

Cum li s-a părut poporul:

Slab sau înarmat şi tare?



Sunt cetăţile deschise,

Ori au ziduri, porţi, zăvoare?

Sunt pustiuri, bălţi şi mlaştini

Sau pământuri roditoare?



Sunt copaci şi vii prin ţară

Şi livezi bogate-n roade?

Cum sunt oamenii de-acolo:

Răi, ursuzi sau cumsecade?



Fiţi cu inimă pe calea

Traversată prima oară!

Să ne-aduceţi mărturie

Roade proaspete din ţară.“



Şi au spionat ei ţara

Pas cu pas pe îndelete.

Cine să îi suspecteze

Că poartă cu ei secrete?!...



Au luat rodii şi smochine,

Bunătăţi să nu le numeri,

Şi un strugur pe-o prăjină

Dusă de doi inşi pe umeri.



Timp de patruzeci de zile

S-au plimbat ei peste tot,

Întorcându-se la Moise

C-un amănunţit raport.



Şi le-au spus la căpetenii

Ca să afle adunarea:

„Este-o ţară minunată

Unde vezi doar bunăstarea.



Lapte, miere, multe roade...

Pomi cu fructe, vii bogate.

E-un parfum de atmosferă

Şi mănânci pe săturate...



Însă, am văzut acolo,

Unde ne purtară paşii,

Mari cetăţi cu ziduri groase

Unde sunt şi uriaşii,



Oameni de statură-naltă,

Cu experienţă-n luptă.

Nu păreau stresaţi de muncă,

N-avea nimeni faţa suptă!...“



La această mărturie

Clară şi documentată,

A-nceput întreg poporul

Să cârtească dintr-odată:



„Suntem slabi, n-avem putere

Ca să-nvingem Canaanul!...

Până vom ajnge-acolo

Suntem mulţi şi trece anul!“



Parte din popor cârteşte

Şi-n descurajare cade.

Se simţea o influenţă

De la câteva iscoade:



„Ţara asta ne mănâncă

Lângă ei, păream lăcuste...“,

Au mai zis şi-apoi strigară:

„Unde-i Domnul să vă mustre?“



Moise şi Aaron! Desigur,

Pentru ei era-ntrebarea.

Numai strigăte şi lacrimi,

Îi cuprinse disperarea.



„De ce n-am murit în ţara

Unde-am fost mai înainte?

Sau să fi murit aicea

În acest pustiu fierbinte?“



Două tinere iscoade,

Iosua, Caleb anume,

Vrând a linişti poporul

Începură să-l îndrume:



„Domnul cu bunăvoinţă

Ne dă ţara pe vecie!

Căci puterea Lui e mare

Cum ne-a scos şi din robie.



Însă, nu prin răzvrătire,

Prin cârtire vinovată,

Veţi trăi o viaţă sfântă

Şi-o slujire devotată.



Canaaniţii nu au sprijin.

Domnul e cu noi în luptă!

Credeţi dar promisiunea

Care nu va fi-ntreruptă!“



C-o vorbire înţeleaptă

Au oprit ei disidenţa

Când au întâlnit cârtirea

Ce bătea la drum cadenţa.



Dar deodată Domnul slavei

Cu prezenţa-I umple norul:

„Până când cu necredinţă

Mă va necinsti poporul?



Cât timp oare veţi respinge

Mărturia Mea cea clară

Şi vă veţi trezi odată

Din Împărăţie-afară?!



Cine vrea prin ne-ascultare

Să înainteze-n viaţă

Va fi pedepsit prin ciumă

Având inima de gheaţă.“



Moise-a mijlocit în rugă

Pentru gloata răzvrătită

Şi-n final primi iertarea

Cea atât de mult dorită.



Însă, plata răzvrătirii

E definitiv decisă:

Cârtitorii n-au să vadă

Nicicum Ţara cea promisă.



Dar Caleb primi elogiul

Şi o liberă intrare

Pentru el şi toţi urmaşii

Lângă Iosua-n lucrare.

*

Către Patria cerească

Ne-a deschis Mesia drumul,

Dacă viaţa noastră este

Pentru alţii ca parfumul.



Rădăcinile cârtirii

Să le smulgem cu putere

Printr-o viaţă consacrată

De credinţă şi veghere.



Duhul Sfânt mereu ne-ajută

Să ne-ncredem doar în Domnul

Şi să biruim prin rugă

Supărările şi somnul.



Lumea nu ne poate-nvinge:

Suntem cu Biruitorul

Ce S-a ridicat din moarte

Să ne fie-n veci Păstorul.



Cine crede şi-ndrăzneşte

Va avea pe calea vieţii

Bucuria mântuirii

Ca un sol al dimineţii.