Poezie EDUD

EHUD



Era un om numai c-o mână,

Şi Dumnezeu făcu din el

Prin harul Lui atât de mare

Judecător în Israel.



Îl cunoşteau beniamiţii.

Ehud bărbatul se numea.

Era un patriot de seamă

Şi-n luptă mult curaj avea.



Plângea poporu-n rugăciune,

Căci Moab îl apăsa din greu.

Există totuşi o dreptate

Şi-aceasta e la Dumnezeu.



Când bunul Dumnezeu lucrează

Prin harul sfânt alege-un om

Şi-l unge ca să-l folosească,

Cum scrie-n Deuteronom.



Şi omu-i pregătit de luptă

C-o lungă sabie – de-un cot –

Ai fi crezut c-o ascuţise

Chiar Însuşi, Domnul Savaot.



Sunt mulţi creştini ce nu lucrează

Deşi, har Domnului, au mâini.

Nu fac un bine pentru alţii,

Nu dau măcar un os la câini.



De ce ai mâna, sau piciorul,

Sau gura, sau urechea ta,

De nu slujeşti dreptăţii sfinte

Să faci pentru cei mulţi ceva?



Ehud văzuse disperarea

Celor care strigau spre Cer.

Şi-i gata a-şi plini menirea

Deşi părea puţin stingher.



El nu prin voturi populare

Ajunse-a fi judecător,

Ci Dumnezeu îl cântărise

Şi-l puse peste-al Său popor.



Ehud venea prin rugăciunea

Atâtor mii de obidiţi

Ce optsprezece ani de-a rândul

Au fost atât de asupriţi.



Ei n-aveau straşnice armate.

Nici multe care de război.

Dar atacau prin şiretlicuri

Ce nici atunci nu erau noi.



Ehud luă un dar cu sine

Pentru Eglon, rege din Moab.

Şi poate-un analist de tactici

L-ar zugrăvi ca foarte slab.



De ce un risc atât de mare?

De ce-a pornit singur la drum?

Din egoism sau aventură

Nu se învaţă nicidecum.



Oricât de cârcotaş ni-i gândul,

Oricât de exigenţi am fi

Ehud mergea în Moab cu Domnul

Ce sigur îl va ocroti.



Un paloş a luat cu sine

Şi îl ascunse sub palton.

Ca diplomat, ştia prea bine

Cum să apară la Eglon.



Venind cu-o mină surâzândă

În faţa lui Eglon cel gras,

Îşi scoase darul şi, deodată,

Părea pe gânduri c-a rămas.



„În mare taină, împărate,

Aş vrea acum să-ţi spun ceva.“

Şi regele a zis: „Tăcere!

Aş vrea s-aud povestea ta.“



Şi slujitorii de credinţă

Toţi s-au retras imediat.

Apoi Ehud, stăpân pe sine,

Monarhului i-a cuvântat:



„Chiar de la Dumnezeu din ceruri

Am un cuvânt măreţ de zis.

E pentru tine, împărate!…“

Şi cu-al său paloş l-a ucis.



Ieşind Ehud atunci prin tindă,

Închise uşa-n urma sa.

Eglon cel gras în lac de sânge

Din clipă-n clipă se stingea.



Se frământară slujitorii

O vreme lungă pentru el:

„El face baie la picioare,

Hai să-l mai aşteptăm niţel.“



Dar bănuiala lor cea neagră

I-a-nvins pe toţi, i-a copleşit.

Când ei văzură că-mpăratul

Lor nu e viu, ci a murit.



Şi-atunci Ehud chemă armata

Trecuse repede prin val.

De la Seira în Efraim,

El devenise general.



Mobilizându-şi toţi ostaşii,

Ei îl urmară în război

Să-ndepărteze jugul aspru

Ce i-a lăsat flămânzi şi goi.



Da, ascultarea devotată

De-un om eroic, plin de zel,

Le adusese-o biruinţă

Cum n-a mai fost în Israel.



Mureau pe capete moabiţii

Când frontul repede s-a rupt

Şi ţara a avut odihnă

Vreo opt decenii ne-ntrerupt.



Când urmărim în Carte firul

Acestor povestiri mai vechi,

Ce bine-ar fi să luăm aminte,

Ce bine-ar fi s-avem urechi.



Şi ca să nu ne-nşele firea

Şi nici vrăjmaşul de Satan

Noi să urmăm cărarea strâmtă

Ştiind al mântuirii plan.



Să ne-asumăm adesea riscuri,

Chiar renunţând la orice drept,

Căci sus în ceruri ne aşteaptă

Al nostru Tată înţelept.



Doar prin Cristos avem odihnă

Şi nu decenii sau un veac,

Ci chiar întreaga veşnicie,

Doar dacă-I suntem Lui pe plac.