Poezie ELIM

ELIM



Au cântat pe malul mării

Cântecul răscumpărării.

Şi-au ajuns apoi la Mara

Unde s-a stricat vioara.



În pustiu nu este apă;

Doar cămilele mai scapă

Pe-o caniculă-arzătoare

Fără apă şi mâncare.



Dar Israel nu-i cămilă

E ca frageda zambilă

Ce-n pustiu se ofileşte

Sub canicula ce creşte.



Şi-a-nceput atunci cârtirea

Ce-anunţa chiar istovirea:

„Moise, noi murim de sete

Cu părinţi, băieţi şi fete!



Apa-aceasta e amară

De cu zori şi până-n seară!...”

Moise era vinovatul

El purta întreg păcatul.



În acea amărăciune

Cine-aşteaptă o minune?

Moise deţinea secretul

Că doar el era profetul.



Când în turmă toate-s bune

Lângă apă e păşune.

Stă mai liniştit păstorul

Nu-l prea-ngrijorează norul.



Dar furtuna când se-arată

Turma e ameninţată.

Oile pot fi răpuse,

Sunt în văi atâtea curse.



Moise însă îşi revine

Cercetându-se pe sine.

El se roagă cu glas tare:

„Doamne, dă-ne Tu salvare!”



Şi primeşte-ndată semnul

Ca s-arunce-n apă lemnul.

Însetatul când se duce

Bea acum o apă dulce.



Dumnezeu avu ideea

Să le dea minunea-aceea.

Dar vor asculta ei oare

De acum pe-a lor cărare?!...



A fost bun atunci prilejul

După ce trecu vârtejul

Dumnezeu să-i cerceteze

Să-i ajute să vegheze.



El le-a dat porunci mai grele

Pentru a-i păzi de rele.

Le-a dat legi comunitare,

De familii, sanitare,



Să-i păzească de-orice boală

Printr-o viaţă ideală,

Ca să-nveţe tot mai multe

Toţi pe Domnul să-L asculte.



Domnul Sfânt le-a pus condiţii

Pentru noile poziţii

De popor al lui Iehova

Ce nu va-nvăţa doar slova:



Să asculţi milităreşte

Glasul care îţi vorbeşte;

Să faci bine conform Legii

Şi să fugi de sacrilegii.



Când El te binecuvântă

Să-I asculţi porunca sfântă.

Toate legile ce-s date

Să le ai mereu curate



Domnul să nu te lovească

Cu vreo boală pământească.

Să nu ai urgii străine

Ca-n Egipt şi peste tine.



Parcă vrând s-alunge somnul

Le-a zis Iahve: „Eu sunt Domnul!

Eu te vindec de-orice boală.

Dar să nu mai faci răscoală!”



Prin pustiu pe căi ciudate

Dumnezeu le-a spus de toate.

La Elim s-a strâns poporul.

Moise le era păstorul.



Dar aici nu-i ca la Mara

E-un tablou ca primăvara.

După greu şi-amărăciune

Vin şi lucrurile bune.



Sunt izvoare doisprezece

Niciun râu nu le întrece.

Sunt atât de cristaline

Şi de multe haruri pline.



Pentru orice seminţie

E-un izvor de apă vie.

Nimeni să nu se mai plângă

Cu o inimă nătângă.



Însă nu-i destul atâta

Unde Domnul tăbărât-a

Cu-ale dragostei oficii:

Şaptezeci sunt toţi finicii.



Arbori drepţi privind spre slavă

În pustia cea grozavă.

Sunt un semn pentru dreptate

Pentru cei cu vieţi curate.



Biblia nu spune multe

De finici cu-naltă frunte.

Dar rămâne fiecare

Să fim oază pe cărare.



Şi duşmanii şi amicii

Să ne vadă ca finicii.

În pustiul cel fierbinte

Să vorbim fără cuvinte.



Fie-ne de-acuma ţara

Un Elim şi nu o Mara,

Ca să afle călătorul

Şi merindea şi izvorul.



Şi odihna cea bogată

Fie-n El ca niciodată.

Şi s-avem pacea deplină

Prin Cristos şi-a Sa Lumină.