Poezie cainta (7)

CĂINŢĂ





Când într-o zi plângeam cu-amar

ca Petru-n noaptea lepădării,

trecând al gândului hotar,

Isus, din nou, mi-a dat un har:

al păcii şi-al iertării.



Apoi privindu-mă mi-a zis:

- "Nu Eu M-am depărtat de tine,

ci tu-ai fugit de tot ce-i scris

şi ţi-ai creat un paradis

în viaţă, fără Mine.



Ai alergat după plăceri,

ce nu ţi-au dat şi fericire.

Ai aşteptat noi primăveri,

cu aer cald din alte sferi.

Vai, ce dezamăgire!



Tot singur te-ai trezit acum,

când plânsul îţi brăzdează faţa.

Eu ţi-am ieşit din nou în drum,

când totul ţi se pare scrum

şi fără sens viaţa.



Nu Eu te-am părăsit atunci,

când tu-ai plecat în lumea largă,

uitând eternele porunci

şi rătăcindu-te-n spelunci

ce crezu-au vrut să-ţi şteargă."



În ochii Lui, de slavă plini,

se reflecta iubirea-ntreagă.

Cel ce purtat-a crengi de spini

mă tot privea cu ochi senini,

spre cer vrând să m-atragă.



Eu am căzut deodată jos,

smerit la sfintele-I picioare,

dar El mi-a spus cu glas duios:

- "Te iert din nou! Fii credincios

nu doar de sărbătoare!"