Poezie IAEBEŢ

IAEBEŢ



(După 1 Cronici 4.9-10)



Viaţa noastră-i ca o moară

Măcinând oricui destinul

Cu dulceaţă trecătoare

Sau punând în noi pelinul.



Orişicât s-ar crede raza

Soarelui surâzătoare,

Vom ieşi curând din oaza

Fericirii trecătoare.



Viaţa nu-i tot timpul lină,

Un culcuş plăcut şi moale.

E şi munte, şi colină,

Sau adeseori şi-o vale.



Iaebeţ, fiu al tristeţii

Şi-al trăirilor alese,

A-ntâlnit în timpul vieţii

Doar dureri neînţelese.



Deşi el era cu vază

Între fraţii săi de sânge,

Când Cel Sfânt îl cercetează

Iaebeţ suspină, plânge.



El stătea tot timpu-n casă

Melancolic ca o fată.

Mama îl privea duioasă

Ca pe-o albă nestemată.



Învăţa prin tot ce trage

Pe Iehova să-L cunoască,

Să-L asculte, să se roage

Şi prin harul Lui să crească.



A-nţeles că suferinţa

E-un modelator în viaţă

Când primeşti din Cer credinţa

Ca să-L vezi pe Domnu-n faţă.



Iaebeţ creştea în toate:

În statură şi-n purtare,

Semne de maturitate

În familia lui mare.



Deşi el era în frunte

Nu l-a ocolit tristeţea.

Viaţa din dureri mărunte

Îşi formează frumuseţea.



A privit mai sus de fire,

Chiar mai sus de sori şi stele.

Şi un glas plin de iubire

L-a-ntărit în zile grele.



Când microbul fără milă

Cu o boală îl loveşte

Cu credinţă, fără silă,

El spre Dumnezeu priveşte:



„Dă-mi Tu binecuvântare,

(Iaebeţ striga în rugă)

Sănătate, vindecare!

Pune demonii pe fugă!



Fă hotarele să-mi crească

Cum pe mirişti creşte focul.

Iar în Patria cerească

Pregăteşte-mi, Doamne, locul!



Fii, Te rog, mereu cu mine,

Dă.mi lumină şi povaţă

Ca prin valea de suspine

Să trăiesc o sfântă viaţă.



Iar cât despre suferinţă,

Doamne sfânt, plin de iubire,

Întăreşte-mă-n credinţă

Să scap de nenorocire!



Tu eşti bun în toate cele,

Tu-ngrijeşti de animale

Şi de crini şi păsărele.

Mari sunt gândurile Tale!



Mintea mea să le priceapă

Vai, mă tem, că n-o să poată!

Dă-mi Tu haine, pâine, apă

Să-mi duc viaţa fără pată.“



Rugăciunea lui se duse

Către Tatăl, Creatorul.

El i-a dat tot ce-i ceruse

Şi i-a-mprospătat izvorul.



De pe-atunci şi azi durerea

Strânge-n lume nestemate

Să ne-ofere mângâierea

Prin Acel ce totul poate.



De eşti singur pe redută,

Trist, lipsit de-orice speranţă,

Şansa ta nu e pierdută:

Ai în Domnul siguranţă.



Cum lui Iaebeţ, creştine,

I-a dat Domnul ce-I ceruse,

Strigă către El mai bine

Pentru vieţile distruse.



Nu-i o dramă suferinţa

Când o întâlneşti în viaţă

Dacă porţi în piept credinţa

Şi a Domnului povaţă.



Drept răspuns El îţi vorbeşte,

Ca lui Iaebeţ odată:

„Eu te-ascult, dar tu-ndrăzneşte!

Biruinţa-i câştigată!“



***

Chinul ne desăvârşeşte,

Suferinţa dă valoare

Pentru Cel ce ne iubeşte,

Pentru viaţa viitoare.



Slavă, cinste, mulţumire

Domnului să-I dăm întruna

Căci, prin marea Lui iubire,

Am învins răbdând furtuna.



Şi zidirăm caracterul

Prin dureri neînţelese

Ca să ne primească Cerul

Cu cununi de-aici culese.