Poezie GLASUL DIN PUSTIU

GLASUL DIN PUSTIU



(după Isaia 1)



De când v-am scos din grea robie

Tot timpul voi v-aţi răzvrătit.

V-am dus pe aripi în pustie

V-am dat şi pâini şi apă vie,

Dar voi mereu v-aţi rătăcit.



Călcându-Mi Legea, Legământul,

Chiar mintea vi s-a-ntunecat.

Voi Mi-aţi respins rebeli Cuvântul

Dispreţuind pe Domnul, Sfântul,

Deşi El v-a răscumpărat.



Ce noi pedepse vi se cade

Din partea Mea să mai primiţi?

Cât veţi mai sta pe baricade

Cu inimi reci, cu duhuri fade,

De chipul lumii împietriţi?



V-am dat Cuvântul Meu ca hrană,

Speranţa-n voi mereu Mi-am pus,

Dar aţi căzut într-o capcană

Prin firea voastră cea vicleană

Ce-n răzvrătire v-a condus.



Măgarul ieslea şi-o cunoaşte

Şi pe stăpânul său zelos.

Dar chiar din ziua când se naşte

Poporul Meu nu are Paşte

Prin care din Egipt l-am scos.



Şi totuşi harul Meu te-aşteaptă

Ca din butucul de stejar

Să scot o rămăşiţă dreaptă

Urcând spre cer din treaptă-n treaptă

Dar nu prin Lege, ci prin har.



Nu fiţi ca cetele lui Core!

Fiţi înţelepţi, nu răsculaţi!

E vârful minunatei ore

Când ca Samson la En-Hacore

Spre Cer cu lacrimi să strigaţi.



V-am dat promisiuni vestite,

Nu vorbe-n vânt, nu fructe seci.

Sunt stânci pe mare neclintite

De-atâtea vânturi greu lovite

Dar rezistente pentru veci.



Toţi cei ce nu mai vor s-asculte

De glasul Meu, de Legea Mea,

Ci necurmat Mi-aduc insulte

Vor suporta pedepse multe

Şi-n Cerul sfânt nu vor intra.