Poezie VOIEVODUL

VOIEVODUL





Venea pe-o iarbă mătăsoasă

un Voievod, plângând, spre casă,

cu mult amar.



Pierduse-o oaie prin câmpie.

Şi vântul prinse cu urgie

să sufle iar.



Pe faţa Prinţului ce vine,

ca şi o stea din zări senine,

se văd lumini.



Dar fruntea Lui părea brăzdată

de o durere grea, ciudată:

de nişte spini.



Şi când, oprindu-mă în cale,

L-am întrebat atunci pe vale

de ce e trist,



o şoaptă mi-a venit din slavă,

ca un suspin dintr-o dumbravă:

"Nu-L ştii ? E Crist!



El caută mereu prin lume,

prin gropi, pe dealuri fără nume

oiţa Lui.







Nimic, nimic nu-L fericeşte

decât oiţa, de-o găseşte

în văi silhui!"



De câte ori privesc efodul,

Ce Duhul slavei mi l-a dat,

eu stau cu El, cu Voievodul

ce m-a chemat.



Deci vino, frate, cu grăbire

să sorbi iubirea cea dintâi!

Şi sub a Domnului privire

în veac rămâi.