Poezie RĂZVRĂTIŢII

RĂZVRĂTIŢII



„Vorbeşte Domnul şi prin noi…

De ce-ar vorbi El doar prin tine?!...“

Şi Core-şi strânse pumnii goi

Şi-i agita fără ruşine.



Erau acolo şi Datan,

Şi Abiram, impunătorul.

Pe Moise-l criticau (în van!),

Dar linguşind slăveau poporul.



„Destul! Prea sfinţi vă credeţi voi,

Căci sfântă-i toată Adunarea!

Prea sunteţi mândri printre noi,

Probabil v-aţi greşit cărarea.“



De parc-un trăsnet l-a lovit

Se-aruncă Moise în ţărână.

Ce acuzaţii a primit,

Deşi stă-n cea mai tare mână…



Tu, rob al Domnului, când eşti

Lovit de cei răi fără veste,

Te sfătuiesc să-ţi aminteşti

De-această critică poveste.



Cu duh în Dumnezeu înfipt,

Şi Moise şi-a adus aminte

Cum a fugit el din Egipt

Iar Domnul i-a ieşit `nainte..



El nu s-a vrut conducător,

Dar în final primi mandatul,

Căci Dumnezeu e Salvator

Şi-asemeni Lui nu este altul.



Însufleţit de sfântul foc,

Priviţi cum Moise se ridică

Şi răzvrătiţilor pe loc

Le dă răspunsul fără frică:



„Ştiţi? Domnul ne va arăta

Chiar mâine cine-I aparţine,

Şi cine-i sfânt cu viaţa sa

Slujind prin har cum se cuvine!



Cădelniţele să vă luaţi

Tu, Core, dar şi-ntreaga ceată.

Tămâie-n ele s-aşezaţi

Şi Domnul va vorbi îndată.



Ajunge cât aţi murmurat

Şi n-aţi dat Domnului cinstire

Că v-a ales, că v-a chemat

La cea mai nobilă slujire.



Ca Lucifer v-aţi îngâmfat

Şi-aţi vrut s-aveţi şi preoţia.

Dar aţi comis un greu păcat,

Şi, iată, v-a ajuns mânia.



De-aceea aţi venit aici

Ca nişte spini în oale sparte.

Dar, spuneţi cine este-Aaron,

De-l pizmuiţi până la moarte?“



Pe-un ton mai dârz, mai răzvrătit,

„Nu ne suim!“ a fost răspunsul.

Dar Moise cel învinuit

Şi contestat era chiar unsul.



Primind din ceruri ordin clar,

El pas cu pas ştia ce face.

De Domnul întărit prin har,

Era cuprins de-adâncă pace.



Iar pâre grele gârlă curg

Precum au curs întotdeauna

Şi dimineaţa, şi-n amurg,

În cei smeriţi lovind întruna.



„Ajunge că ne-ai amăgit

Şi din Egipt ne-ai scos afară.

Într-un pustiu aşa cumplit

Copii şi turme-o să piară!



Ce Canaan măreţ ne-ai dat

Cu lapte, untdelemn şi miere

Când foamea ne-a împresurat

Şi n-avem tihnă, nici putere?



Iar tot ce ochii pot să vadă

Nu-s nici promisele ogoare,

Nici viile ce gem de roadă,

Ci doar nisipuri mişcătoare...



Tu crezi că ne mai poţi orbi?

Nu ne suim la întâlnire!...“

Nedrept şi greu răspuns ţâşni

Din duhul plin de răzvrătire.



Ei nu L-au vrut pe Dumnezeu

Nici felul Său de a-i conduce.

Rebelului îi este greu

Să se smerească sub o cruce.



S-asculţi porunca Domnului

Cinstindu-I voia suverană

E datoria orişicui

Ce vrea balsam turnat pe rană…



Cuprins de-o mare indignare,

Privind spre sfântul stâlp de nor,

Se roagă Moise cu glas tare:

„Nu căuta la darul lor,



Căci n-am făcut un singur rău,

Niciunuia din ei vreodată

Ci respectând Cuvântul Tău,

Le-am dat o slujbă minunată.“



A doua zi vin toţi rebelii

Cădelniţe având oricare

Să pună capăt socotelii...

Dar slava Domnului apare



Şi de pe-al veşniciei Tron,

C-o furie neprihănită

Le-a zis lui Moise şi Aaron:

„Îi voi topi într-o clipită!



Feriţi-vă cu pas tăcut

De ura lor cea blestemată

Şi veţi vedea ce n-aţi văzut

În viaţa voastră niciodată.“



Precum îi fu destăinuit

Lui Moise planul nimicirii,

De vii pământul i-a-nghiţit

Pe campionii răzvrătirii.



Şi tot poporu-a priceput

Că nu vreun om a dat sentinţa,

Nu Moise, Domnul, El a vrut

Să pedepsească necredinţa.



Căci necredinţa – vrem, nu vrem –

E rodul copt al răzvrătirii,

Şi consecinţa e blestem

În Iadul veşnic al pieirii…



Iar Core, el şi ceata sa

Stau peste veacuri mărturie

Că răzvrătirea-l va costa

Pe orice om… Deci, toţi s-o ştie!



S-o ştie cei ce nu-L iubesc

Şi nu-I primesc supuşi Cuvântul,

Că vine Mielul cel ceresc

Să judece întreg pământul.



Ei vor striga spre munţi şi stânci

Când se va declanşa urgia:

„Ascundeţi-ne-n văi adânci,

Căci ne-a ajuns din Cer mânia!“



***

Noi s-ascultăm tot mai smeriţi

De Domnul, dacă-I vrem răsplata

Şi să fugim de răzvrătiţi

Căci Nunta Mielului e gata.