Poezie POPORUL MEU

POPORUL MEU



Nu-s poporul Meu aceia

Ce nu au în piept scânteia

Dragostei nemuritoare

Ce lucrează îndurare.



Nu-s poporul Meu în lume

Cei ce-aleargă dup-un nume,

Care să le-aducă slavă

Trecătoare şi bolnavă.



Ei sunt slabi şi n-au putere

Dar gonesc după himere.

Fac cu moartea legăminte

Doar cel rău le e părinte.



Şi se-mbată-apoi cu gândul,

Zile, luni şi ani de-a rândul,

Prin ştiinţa lor dibace

Că sunt tari şi plini de pace ….



Cei ce stau fără de grijă

Se tot uită în oglindă.

În Sionul slavei Mele

Ei pândesc doar sori şi stele.



Nu au grijă de orfan.

Zace grâul copt în lan.

Însă ei, secerătorii,

Încă mai scrutează norii.



Cei ce nu au jug şi cruce

Şi nici Duh spre a-i conduce

Nu vor merge în lumină

Înspre Patria divină.



(Dar umblând în curăţie,

Plini de har şi bucurie,

Cu podoabe de Mireasă

Care poartă chiparoasă,



Şi în gând şi în simţire

Pentru-al veşniciei Mire,

Noi vom fi ca o Cetate,

Ca o Stea printre surate.)



Nu-i poporul Meu mulţimea

Care vrea doar pâini şi peşte,

Ce pândeşte înălţimea

Şi a cărui foame creşte



După lucruri trecătoare

Fără gust, fără valoare.

Dar ai Mei sunt ucenicii

Smulşi din patimi şi din vicii



Ce-au rămas în încercare

Tot cu Mine pe cărare,

Răstigniţi faţă de lume

Şi călcând pe val, în spume.



Chipul Meu se oglindeşte

Într-o floare care creşte

Şi zâmbeşte bucuroasă

Pentru-a Cerului Mireasă.







***********