Poezie Pocainta (10)

POCĂINŢĂ



Dacă Iov în suferinţă

El, cel drept, curat şi bun

s-a smerit, cu pocăinţă,

eu ce-aş mai putea să spun ?!



„Doamne, scârba mă cuprinde

viaţa mea când mi-o privesc!

Inima din piept mi-o vinde

Unui crud stăpân lumesc.



Plânge sufletul în mine.

Viaţa-mi este un prăpăd.

Eu am auzit de Tine,

Însă astăzi Te şi văd,



Cum înduri, întins pe cruce,

Grea, osânda lumii-ntregi,

Să mă poţi în ceruri duce

Şi de Tatăl să mă legi.



Şi prin gânduri, şi prin fapte,

Şi prin vorbe fără har,

Eu Te-am arestat în noapte,

Pe furiş, ca un tâlhar.



Şi Te-au dus la Judecată

Poftele din viaţa mea

Care Ţi-au făcut deodată

Crucea-n spate şi mai grea.



Doamne, Ţi-am lovit şi coasta

Ca acel sutaş roman.

Dar n-a fost destul aceasta,

Ci Ţi-am fost mereu duşman



Tu-ai dorit să chemi Pământul

Către Cer cu-adevărat.

Eu făcând-o doar pe sfântul

Planul, Doamne, Ţi-am stricat.



Le-am cerut doar fapte bune

Nu credinţă-n Jertfa Ta,

Sfânta harului minune

Care-i poate transforma.



Ei să moară şi să-nvie

Prin efort de Prometeu.

Dar această erezie

i-a îndepărtat mereu.



Astăzi plâng şi-Ţi cer iertare

Pentru lucrul meu greşit

Când, fugind de încercare,

Crucea eu mi-am ciopârţit.



N-am văzut, vestind Cuvântul,

Baricadele cum cad.

Mulţi au întâlnit mormântul

Şi s-au dus direct în iad.



Nu am stat prea mult în rugă

Pentru sufletele lor

Să le fiu umila slugă

Prin Cuvântul salvator.



Viaţa mea voia s-alinte,

Pentru Tine, vechiul om,

Sub blestemul Legii sfinte

Cel din Deuteronom.



Dar acum privesc cu silă

Spre religiosu-mi trai

Şi, Te rog, un strop de milă

Din Oceanul Tău să-mi dai.



Cât m-am încrezut în mine

Ca să aflu-al vieţii rost

Nu am strâns decât ruşine:

Doamne, cât de orb am fost!!



Astăzi prind a înţelege

Că m-ai vrut cu Tine-n rând

Ca să fiu nu rob, sub Lege,

ci-al Tău fiu smerit şi blând.