Poezie MĂRIMEA SLUJITORULUI

MĂRIMEA SLUJITORULUI



Eram copilul mamei şi-n prima zi de şcoală.

Dar n-am putut pricepe prea bine noul rol.

Tot ce vedeam eu oare era lumea reală ?

De ce să scot acuma caietul la control ?



Mi se luase timpul cel preţios de joacă.

Păream în banca surdă ostaticul tăcut.

Mă mângâiam că ora cea lungă va să treacă

Iar eu voi merge-acasă la jocul început.



Treptat m-a prins o râvnă de cifra cea arabă.

Am mai pătat caietul cu al cernelii strop.

Eu temele acasă mi le făceam în grabă

s-alerg la zbenguială cu-al bucuriei snop.



Efortul m-ajutase să trec de prima clasă.

Eram parcă un altul mai matur, mai voinic.

Şi niscai treburi simple cu mătura prin casă

mi-au dat un titlu nobil de vajnic ucenic.



Doream să treacă timpul să fiu şi eu mai mare,

Mă semeţeam deodată cu-o faţă ca de leu.

Râdea pe înfundate şi sora mea mai mare

Cum mă dădeam viteazul bazat pe moftul meu.



De-atunci trecură anii ca aburul din munte.

Deja nu mai sunt tânăr şi nici prea plin de zel.

Mai port câte-o tristeţe şi riduri pe-a mea frunte.

Dar marea mea speranţă e doar în sfântul Miel.



Atunci în ochii lumii doream să fiu mai mare

Să fiu viteaz în lupte şi poate admirat.

Azi în Isus mi-i crezul, în sfânta-I îndurare.

Izvor de viaţă nouă în Domnul am aflat.



Mărimea ce contează nu este-n faţa lumii

Cea care cu ovaţii te poate copleşi.

Atunci când Duhul slavei transformă stropul humii

Cunoşti tot Adevărul şi vei putea iubi.



Îl chemi pe Împăratul care lăsându-Şi cerul

Veni în lumea noastră ca Rob al tuturor.

Şi doar astfel în tine primi-vei caracterul

Ce va rodi spre alţii eternul păcii dor.



Isus te va conduce, prin Duhul, la slujire

Spre cei ce n-au pe nimeni şi sunt pierduţi pe veci.

Smerenia-i secretul, suportul de mărire,

Când laşi mândria firii şi-n ţărnă te apleci.