Poezie FÂNTÂNILE LUI AVRAAM

FÂNTÂNILE LUI AVRAAM



Avraam umblând prin lume

Necurmat zidea altare.

Mai săpa câte-o fântână

Pentru apă ţâşnitoare.



În smerita-i închinare

El de-altar avea nevoie

Cum după potop odată

Se-nchina bătrânul Noe.



Bună-i până azi fântâna

Ce ne dă dorita apă.

Munca noastră şi mişcarea

De-orice secetă ne scapă.



Avraam cu multe turme

Robii şi-i punea la treabă

Din fântânile săpate

Apa s-o aducă-n grabă.



Apa cea-nviorătoare

Care bine-oricui îi face

Izvora din adâncime

Ca un sacru sol de pace.



Avraam n-avea-n vedere

Numai viaţa lui frumoasă,

Căci părinţi ca el pe toate

La copiii lor le lasă.



Apa este-un semn al vieţii

Iar fântânile sunt daruri

Pentru oamenii cei harnici,

Pricepuţi şi plini de haruri.



Filistenii plini de ură

Vor lovi-n fântâni cu tină.

Însă slujitorii vieţii

Le vor scoate la lumină.



***

Ce măreaţă moştenire

Ne-au lăsat cândva părinţii

Când prin viaţa ce-au trăit-o

Au săpat fântâni ca sfinţii!



Dragostea şi bucuria

Totdeauna în slujire

Ne aduc Împărăţia

Care-nvinge vechea fire.



Dulcea pace-mpărătească

Este- un sol vorbind de-a dreptul

Omului din astă lume

Care-o face pe-nţeleptul.



Ea îi spune cu răbdare,

Cu destulă-nţelepciune:

„Omule, te pocăieşte

Şi te-apleacă-n rugăciune!“



Filistenii vin cu arme

S-o distrugă, s-o doboare,

Însă pacea este-o forţă

Pentru viaţa viitoare.



Sfânta facere de bine

Celui care-ţi face răul

Este-ntocmai ca o punte

Ce te-ajută să treci hăul.



Laţuri, curse şi prăpăstii

Sunt pe calea vieţii noastre,

Dar veghind, făcând doar bine,

Vom zbura în zări albastre.



Să avem mereu în inimi

O fântână a blândeţii

Cu prietenii din casă,

Cu străini pe drumul vieţii.



Dacă eşti stăpân pe tine,

Dacă-ţi controlezi mânia,

Dacă miel îţi este duhul,

Te aşteaptă veşnicia.



Moise-a căutat blândeţea

Cât i-a stat la îndemână.

Duhul l-a-nvăţat să sape

Mai adânc a sa fântână.



Domnul Şi-a chemat urmaşii

La blândeţe şi smerire

Ca să-i scape de povară

Şi de-a lor nelegiuire.



Cel ce-i blând şi bun ca Mielul

Ce-a murit dumnezeieşte

Va păstra în duh inelul

Care-n veac nu rugineşte.



Cu cât sapi în adâncime

Să descoperi umilinţa,

Întâlneşti comori sublime,

Perle ce descriu credinţa.



Nu trăi la suprafaţă,

Lângă casă ca găina,

Dacă vrei mai plin de viaţă

Să primeşti din Cer lumina.



Numai cel ce-adânc îşi sapă

O fântână ţâşnitoare

Va putea să bea o apă

Limpede, vindecătoare.



Lumea zi de zi aruncă

Mâl şi pietre-n unda lină.

Dar tu ţine de poruncă

Şi trăieşte fără vină.



Pentru tine ia-l exemplu

Pe-Avraam, tatăl credinţei,

Ca să-ţi fie viaţa templu

Cu-nchinarea umilinţei.



Nu privi la ce se vede

Doar cu ochiul cel de carne.

Sapă mai adânc şi crede

Că nu-i duh să te răstoarne.



Fă-ţi din Duhul Sfânt fântâna

Ce prin tine se revarsă.

Domnul îţi întinde mâna

Pe întinderea cea arsă.



Unde seceta e mare,

Unde nu-i nicio scânteie,

Domnul poate, prin iubire,

Har, iertare să ne deie.



Stai pe zid când filistenii

Vor lovi cu pietre moarte

În Fântâna ta cea vie

Cum a fost descrisă-n Carte.



Cheamă-i pe-nsetaţi să vină

Apa Vieţii s-o primească,

Liberi de poveri şi tină

Pentru Cer ei să trăiască.