Poezie LUPTA LUI AVRAAM

LUPTA LUI AVRAAM



Când Cel Sfânt i Se arată

Lui Avram să-i dea alt nume,

El deja fusese-n luptă

Câştigându-şi un renume.



Într-o luptă inegală,

În război plin de urgie,

Avraam dorea să-l scape

Doar pe Lot de sub robie.



Nu Sodoma şi Gomora

Au fost ţinta vieţii sale,

Căci el asculta, desigur,

Glasul sfânt pe-a luptei cale.



Bogăţiile Sodomei

Da, puteau chiar să se piardă,

Dar în pieptul lui credinţa

Ca un foc porni să ardă.



Lot răpit, dus în robie

Cu averea lui cu totul!…

Avraam sări-n picioare

Grabnic spre-a-şi salva nepotul.



(Nepotismu-i o virtute

Doar când dragostea lucrează

Ca să smulgă viu din moarte

Sufletul ce nu veghează.



I-a plăcut lui Lot Sodoma,

Luxul, bogăţia firii.

Dar tot chinul său lăuntric

N-ajuta neprihănirii.)



Dumnezeu ne-a dat în viaţă

Multe sarcini pe cărare.

Avraam n-a vrut să piardă

Harul luptei salvatoare.



El era tot timpul gata

Când Cel Sfânt avea nevoie

Să cunoască lumea toată

Marea şi slăvita-I voie.



Avraam primise vestea:

Lot era-n dificultate

Cu familia întreagă

Luat rob şi dus departe.



Nu mai stă deloc pe gânduri.

Încropind a sa armată

Se-nrolase-n marea luptă

Prinşii din război să-i scoată.



Când credinţa e activă

Doar prin lupte se-ntăreşte.

Noi redute de-ascultare

Cucerind, ea-ntruna creşte.



Avraam avea o ţintă

Spre-a-şi deposeda vrăjmaşii

De prizonierii care

Nu-şi păziră-n viaţă paşii.



Nu cu-a sa diplomaţie

Şi-a îngenunchiat duşmanul.

Împăratul din Sodoma

Nu-l putea orbi cu banul.



Avraam iubea Salemul,

Pe Melhisedec, Preotul.

Şi Îi dete zeciuală

Celui Sfânt ce ştie totul.



Împăratul, Prinţ al păcii,

Aducând pâinea şi vinul

I-a dat binecuvântarea

Inimii să-i facă plinul:



„Binecuvântat să fie

Avraam de Cel Prea`nalt

Care l-a făcut în stare

Pe duşman să-l ia cu-asalt!



Binecuvântat să fie

De-Avraam şi Dumnezeu,

Creator atotputernic

Şi-ajutorul său la greu!“



După ce-au mâncat cu toţii,

Omul binecuvântat

Lui Melhisedec din pradă

Zeciuială el i-a dat.



Deţinea acum trofeul

Avraam, chiar el, viteazul,

Căci în lupta sa cu Eul

Şi-a subordonat necazul.



Iar când regele Sodomei

Recompensa i-o propune,

Avraam refuză-n grabă

Şi cu demnitate-i spune:



„Jur pe Dumnezeu din ceruri,

Mâna către El ridic!

Din al tău, nici fir de aţă

Nu primesc. Nu vreau nimic.



Nu cumva să spui vreodată

Observând că-s mulţumit

Că din rodul mâinii tale

Avraam s-a-mbogăţit…



Doar Aner, Eşcol şi Mamre

Partea lor să şi-o primească,

Iar ce-au consumat flăcăii

Vreau să li se socotească…“



***

Din istorica-ntâmplare

Câte nu-nvăţăm şi noi

Pentru-a duce lupta bună,

Al credinţei sfânt război.



Căci noi nu-mpotriva cărnii

Şi a sângelui luptăm

Ci cu oştile de duhuri

Aspre lupte zilnic dăm.



Doar credinţa noastră-i arma

Şi de ea Cel Rău se teme

Când învingem în ispite

Sfinţi şi treji în orice vreme.



Nu dorim lumeşti foloase

Când luptăm cu-ncrâncenare,

Ci pe oameni cu păcate

Vrem să-i smulgem din pierzare.