Poezie Încă un an (3)

ÎNCĂ UN AN

(scrisă pentru 2.08.1976, Bucureşti)



Nu,

Nu vreau să cred

Şi totuşi ... totuşi e adevărat:

Încă un an din viaţa mea

s-a dus...

Şi-n el, mă-ntreb,

Ce-am adunat ?



Oare,

Cât m-am rugat

Cu lacrimi şi cu dor aprins ?



Oare,

Câte versete

Din sfântul Bibliei cuprins

Le-am tot citit cu drag,

Cu sete ?

Să strâng comoara lor în piept

Pe îndelete,

Să le-mplinesc

Pe drumul drept

Din viaţa mea

Fără regrete ?



Oare,

Câte poveţe

În inimă cu sârg am strâns ?

(Ca spicele de grâu răzleţe

ce-n zori de zi îmi dau bineţe

pe-un larg ogor).



Oare,

Ce roade sfinte am adus

Din lumea mare la Isus,

Pentru a Lui Împărăţie

Cu lacrimă de dor nestins

Şi cu fior de bucurie ?



Şi dacă

Totu-i trecător:

Necazuri, clipe, visuri, plâns,

Şi florile din lunci,

Şi apa de izvor,

Atunci mă-ntreb discret,

Cu dor,

Prin versul meu ca un profet,

Ce dragoste arzând pe-un rug,

Ce gând curat,

Din fapte bune-am adunat ?

Pe câţi bătrâni i-am ajutat ?



La câţi bolnavi

Le-am dus, senin,

Mesajul harului divin ?

Ce multe întrebări

Îmi dau iarăşi ocol

Pe calea vieţii mele!...



Da,

Viaţa mea e-un tainic zbor

Spre alte plaiuri fără nor

Şi fără clipe de durere.

Şi-n zborul dragostei de Cer

Zăresc pe Mirele ce vine

Din Noul sfânt Ierusalim

Spre-a ne muta-ntr-un loc sublim,

În slava zărilor senine.



Tot ce-am făcut

şi bun şi rău,

în viaţa mea

la orice pas,

în orice zi,

mă va-nsoţi...



„Oare,

toţi anii mei

vor trece-n grabă

mărşăluind spre viitor ?”

Astfel mă-ntreabă

Câteodată

Din inimă un tainic dor.

Dar de privesc atent spre nori

Aud un glas, un susur blând,

Ce-mi dă răspuns:

„Eu vin curând!”



De aceea viaţa noastră

În al lumii lung proces

Nu-i un joc de întâmplări

Care-n chip ciudat se ţes.





Dincolo de un sicriu

Care străjuieşte tina

Viaţa e un drum ce suie,

Dacă ai ales Lumina,

Către plaiul unei Ţări

Unde-i veşnic primăvară.

Dar de-ai stat nepăsător

La a Dragostei chemare

Drumul tău se va sfârşi

Într-o veşnică pierzare.



Nu,

n-aş vrea să cred,

şi totuşi

timpul e necruţător:

întristări sau bucurii,

biruinţe, insuccese,

genii şi figuri ales,

frumuseţi şi bogăţii,

glorii de împărăţii,

toate în uitare pier

pe Pământ.



Doamne,

Azi mi-nalţ mai sus,

Gândul înspre Tine!

Vreau să-Ţi mulţumesc nespus

Pentru bucurii

Pentru întristări

Pentru biruinţe

Pentru încercări,

Pentru anii ce s-au dus

Către zări senine!...





„Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani,

iar pentru cei mai tari, la optzeci de ani;

şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul

lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute

şi noi zburăm.” (Ps. 90.10)