Poezie ÎN PARC

ÎN PARC





În parcul teilor bătrâni,

scăldat în raze de lumină,

pe marginea unei fântâni,

priveam aleea de flori plină.



Printre bujori şi toporaşi,

printre narcise şi ciclame,

vedeam venind doi copilaşi,

purtaţi de două blânde mame.



Şi unul din copiii cei

purtaţi cu-atâta drag de mână,

pe sub miresmele de tei,

zicea spre mama cea bătrână:



- "Bunico, oare-aceste flori

de unde şi-au luat parfumul

şi bogăţia de culori

ce ne împodobeşte drumul ?



Căci eu la şcoală mi-am luat

culorile din librărie.

Dar la desen nu am pictat

o dalie atât de vie!"



Bunica, suspinând în duh

la întrebarea înţeleaptă,

'nălţă privirea în văzduh

şi un cuvânt din Cer aşteaptă:



- "Ascultă, fiul meu iubit,

aceste flori ce râd în soare

ei, grădinarii le-au sădit,

dar Dumnezeu le-a dat culoare!



Tot El le-a dăruit parfum

şi ploi la vreme ca să crească.

De-aceea florile acum

Îi cântă dragostea cerească.



Cum îngrijeşte Dumnezeu

de flori, de păsări şi de-oricine,

aşa-ngrijeşte El mereu

în lumea asta şi de tine!"