Poezie FÂNTÂNA LUI IACOV

FÂNTÂNA LUI IACOV



În satul Sihar Isus Se opreşte.

Pe cale-i flămând, ca Om oboseşte.

Fântâna lui Iacov Îi iese în cale

Speranţă sublimă-n a Plângerii Vale.



În ziua aceea şi grea şi fierbinte

Venea şi-o femeie cu paşi de părinte.

Isus însetat El apă îi cere.

Femeia se miră de-aşa maniere:



„Cum Tu, un iudeu, vorbeşti azi cu mine?”

Isus o-nţelege şi iarăşi revine:

„De-ai şti, de-ai cunoaşte tu darul

Ai cere o apă ce curge ca harul.”



Femeia priveşte acum la fântână:

„Ea este adâncă, Tu n-ai la-ndemână

Găleata prin care să-mi dai astăzi mie

O apă mai bună, chiar Apa cea vie!



Avem de la Iacov prin sul de cuvinte

Această fântână cu-aduceri aminte.

Eşti Tu decât Iacov c-o vârstă mai mare

Să-mi dai dar o Apă cu gust de iertare?...”



Isus îi răspunde:„Oricine bea apă

Oricum mai târziu de sete nu scapă.

Dar cine primeşte din Apa Mea vie

El nu însetează nici chiar o vecie.



Ba, Apa aceasta în el se preface

În sursă de haruri, de viaţă şi pace;

Căci apa ţâşneşte în viaţa eternă.”

Femeia ascultă cu mintea ei ternă:



„O, Doamne, dă-mi mie, Te rog, acea Apă!

Distanţa, căldura pe mine mă-ngroapă

Să vin zi de zi s-o scot cu găleata...

E-o muncă prea mare şi eu nu sunt gata.”



„Du-te, îi zice Isus, bărbatul ţi-l cheamă.

Şi vino aici c-o dare de seamă.”

„Eu nu am bărbat”, femeia răspunde.

„Tu bine-ai vorbit, nu poţi a-te-ascunde.”



Când Domnul vorbeşte cuvântu-I se varsă

Ca apa de ploaie-n câmpia cea arsă.

„Bărbaţii vreo cinci avut-ai în viaţă

Iar cel de acum nu-i soţ, deşi te răsfaţă.”



„O, Doamne, prooroc eşti cu-aceste cuvinte

Ce viaţa mi-o scurmă cu-aduceri aminte!

Pe-un astfel de munte părinţii veniră

Mereu să se-nchine în sunet de liră.



Dar voi toţi iudeii la Templu-n lumină

Le cereţi la oameni cu toţii să vină.”

„Femeie, îţi spun azi cu toată tăria

Că ceasul e-aproape să vină Mesia.



Şi nici sus pe munte, şi nici în Cetate

Nu este-nchinare în Duh şi-n dreptate.

Ci Tatăl aşteaptă păgâni şi iudei

În Duh să se-nchine cu dorul din ei.



Şi ea, închinarea brăzdează văzduhul,

Căci Tatăl e Domnul şi El este Duhul.

Ea nu e o formă a cărnii ce piere

Ci-i sursa de viaţă ce-aduce putere.



Şi cine doreşte ca Lui să se-nchine

Să lase păcatul cu-a lumii ruşine.

În duh să cinstească deplin adevărul

Cum floarea de măr ne-arată ce-i mărul.”



„Eu ştiu, femeia convinsă Îi spune

Că-n lume Mesia va face-o minune.

Şi taine slăvite din Cer şi din viaţă

Va face s-apară la oameni în faţă.”



Iar Domnul îi spune discret, părinteşte:

„Da, Eu sunt Mesia, Acel ce-ţi vorbeşte!”

Femeia găleata acolo îşi lasă

Se duce-n cetate c-o veste frumoasă.



Îi cheamă pe oameni la Cel ce-i Mesia

Şi-aduce iertarea şi-n dar bucuria.

El ştie păcatul, trecutul din viaţă

Dar dă o lumină şi-o sfântă povaţă.

*

Vedeţi-L, primiţi-L azi fără zăbavă

Căci El e „Fântâna lui Iacov” din slavă.

Acest râu de Apă ţi-l dă azi şi ţie.

Primeşte-L pe Domnul cu-a Sa bucurie!