Poezie DIN RUINE

DIN RUINE



Mă-nalţ ca un duh din ruine

Şi caut în lume soluţii.

Dar lumii nu-i pasă de mine,

Ci numai de ziua ce vine

Cu noile ei evoluţii.



Vedetele urcă în topul

Plăcerii de-a fi tot mai mare.

Dar eu îmi păzesc biotopul

Şi nu mă opresc la potopul

Desfrâului fără hotare.



Mă simt ca şi Lot în Sodoma.

Vulgară în noapte e strada.

Când lumea-mi vorbeşte de Toma,

De Dima, fugarul din Roma,

Mă rog şi-mi păzesc baricada.



Doar crucea ce-o port mă desparte

Pe veci de imaginea firii.

Prin ea, prin răbdare am parte

Întruna de-a răului moarte

Ca viu să mă dărui slujirii.



Prin cruce mi-e viaţa bogată

Şi-s liber de legile humii.

Îl chem pe cerescul meu Tată

Să-mi facă trăirea curată

Ca nufărul apelor lumii.



Nu glorii de-un ceas, pieritoare

Se scaldă-n dorinţele mele,

Ci Domnul, divinul meu Soare



Mă-nalţă spre-a slavei splendoare

Ce-ntrece sclipirea din stele.



Şi totuşi când vântul mai bate

În mine ca-n sloiul de gheaţă,

Eu simt un fior de dreptate

Încet cum mă strânge în spate

Gândind la ruina din viaţă.



Aş vrea să găsesc azi o punte

Unind tot realul din mine

Cu-acele dorinţe mărunte

Clamate de Domnul pe munte

Prin haruri cereşti şi depline.



Când tina se-ntoarce în glie

De unde fusese luată,

Va-ncepe acea veşnicie,

Din veci pregătită şi mie

Şi-n slava cerească-mbrăcată.



Desprins dintr-un şir de ruine

Rămase de-a pururi în urmă,

Zbura-voi spre zări mai senine

Pe-aripa Iubirii divine

Simţind cum durerea se curmă...