Poezie Copăcelul meu de piersic

Copăcelul meu de piersic e boboc lângă boboc,

Copăcelul meu de piersic e gătit de sărbătoare,

Iar vecinul meu cu ciudă, printre gard, cu ochi de foc,

Tot priveşte, scrâşnind dinţii, spre livada mea în floare.



Unde nu m-aş duce iarăşi mă întorc nerăbdător:

N-a-nflorit? N-a deschis ochii?.. fără el nici o minută...

Iar vecinul mă pândeşte în venin pizmuitor

Târâindu-se şerpeşte printre fire de cucută.



Ah, minunea este mare... când va fi, când va veni!

Înflorirea, înflorirea, semnul roz de primăvară;

De vecin ce-mi pasă mie - el nu poate a simţi

Bucurie pentru altul... să-l avânte... să îl doară.



Dar amurgul se opreşte, aripile-şi strânse grav

Şi păşi gospodăreşte ca cioroiul pe ţărână.

Cum dormi-vei, copăcelul meu cel jingaş, cel suav...

Înflorirea, cum se vede, până mâine se amână.



Am dormit o noapte-n zbucium... parcă tot striga un glas:

„Ajutor !” ori mi se pare...mi se pare... mi se pare...

De-abia zarea-mbobocise - patul motolit mi-l las

Să mângâi, gelos pe-albine, primul naşterea de floare.



Alergam printre tulpine aplecându-mă mereu

Pe sub ramuri, pe răzoare, peste straturi, lângă tufe...

Inima-mi de bucurie a uitat să mai răsufle...

Dar... ce-i asta?! Doamne, unde...unde-i copăcelul meu?!!



Doar un ciot, în răutate cu toporul ciopârţit,

Mă-aştepta că-n stânjenire, că-n durere, că-n ruşine...

Copăcelul meu de piersic pentru-un somn te-am părăsit

Şi-am rămas doară cu ciotul şi cu vina ce-a fi-n mine.



El, fidelul, înflorise aşteptându-mă senin,

El, sărmanul, când toporul îl muşca - ncerca să strige,

Dar din somnul meu în bale n-auzii oftatu-n chin!..

Ţip petale-mprăştiate ca şi lacrime de sânge!!!