Poezie FLORICELE DE PETUNII

FLORICELE DE PETUNII





Cum păşeam sub raza lunii,

pe cărări cu iarbă deasă

floricele de petunii

mă-nsoţeau, cântând spre casă.



O, voi, flori încântătoare

pentru cine, pentru cine

înălţaţi, cu-nfiorare,

doruri şi cântări senine ?



Noi trimitem cu tot dorul

zi şi noapte mulţumirea,

către Tatăl Creatorul,

ce ne-a pus în piept iubirea!



Mă întâmpinau gorunii

prin poienile-nnoptate,

iar mireasma de petunii

se-nălţa cu pietate.



Dus de gândurile mele,

pe covoarele de rouă,

auzeam de printre stele

clopote de veste nouă.



Ale nopţii mele vise

ar fi vrut să mă dezmierde.

Luna-ntreagă asfinţise

pe cărări cu iarba verde.



Noaptea era ca tăciunii.

Se-aprindeau făclii în iarbă.

Codrul fără raza lunii,

parcă începea să fiarbă.



Ce să fie ? Ce să fie ?,

mă-ntrebam eu în neştire.

Noaptea se-ntâlnea pe glie

cu a zorilor sclipire.



*

Doamne, fă deci să răsară

sus pe cer al vieţii Soare,

ce-mi aduce-o primăvară

după nopţi de frământare!



De-ar mai fi să trec prin noapte

şi să n-am nici raza lunii,

fă să fie-a mele fapte

floricele de petunii!