Poezie ÎMBLÂNZIREA LUI ESAU

ÎMBLÂNZIREA LUI ESAU



(După Geneza 32.1-23)



Întors din lungă pribegie

Cu daruri mari şi-mbelşugate,

Trudit de muncă şi simbrie,

Pândit de insecuritate,



Mergea lin Iacov înspre casă.

Urmat de Leea şi Rahela,

Soţia lui cea mai frumoasă

Şi sprintenă precum gazela.



Pe-atunci era însărcinată

Cu Beniamin cel drag, mezinul,

Sperând că dragostea-i curată

În el îşi va-mplini destinul.



Dar tatăl Iacov are-o luptă

Şi parcă vede-n duh cuţitul,

În amintirea ne-ntreruptă

A fratelui Esau, rănitul.



Îşi amintea cum îi furase

Întreagă binecuvântarea.

Când tabăra şi-o instalase,

Scruta tot mai cu teamă zarea.



Pe când se cerceta pe sine,

Cu scuze vechi schimbate-n plângeri,

De sus, din Cer, cu aripi line,

Veni spre el un stol de îngeri.



Avuse timp ca să-i privească,

Dar a uitat de bucurie

S-admire ceata îngerească

În drumu-acela din pustie.



„Aceasta-i Tabăra-ndoită!“

Îşi zise el mai mult în şoaptă.

Şi-apoi cu inima-ntărită

Ştia mai bine ce-l aşteaptă.



De la soliile de îngeri

A-mprumutat şi el metoda

Ca-n loc de temeri, griji şi plângeri

Ce cântă firii noastre oda,



Să-şi pună solii în mişcare

Ca să cunoască tot Edomul,

În frunte cu Esau cel mare,

Că Domnu-i cel ce-alege omul.



Nu Iacov s-a ales pe sine,

Ci Dumnezeu l-a pus deoparte

Unealta Celui care vine

Să-l scoată viu pe om din moarte.



Mesia-n lume-avea să vină

Prin Iacov, deci, nu prin Edom

Să fie orbilor lumină

Şi Salvator oricărui om.



Esau schimbat ca prin minune

A fost de-a fratelui solie,

Căci solii plini de-nţelepciune

Au potolit a sa mânie.



Duceau cu ei mesaj de pace

Dar şi-o ofertă generoasă.

Nedreptăţitul frate tace

Şi solii să se-ntoarcă-i lasă.



Din robi luând vreo patru sute,

Porni spre Iacov deîndată,

Dar nu să lupte pe redute

Ci doar să-l vadă cum arată.



Atâţia ani grăbiţi trecură…

Ei n-au putut să-şi vadă faţa,

Aşa cum scrie în Scriptură

Că tuturor ne trece viaţa.



Dar câte gânduri de osândă,

Cu cea mai neagră frământare,

În Iacov mai stăteau la pândă

Cerându-i o prudenţă mare!...



Să facă tabere doar două,

Dar ele să rămână una,

Precum noi mâinile-amândouă

Le folosim întotdeauna.



Şi Iacov, tot prin rugăciune,

A-nvins puterile duşmane:

Şi om şi spirit, ce minune!

Zadarnic i-au întins capcane.



Cu-adânci cuvinte de smerire,

În faţa lui Esau se-apleacă

Cerând iertare, păsuire.

Frăţeasca pace să se facă.



A pregătit cum se cuvine

Acea istorică-ntâlnire:

Orgoliu, teamă sau ruşine

Le-a mistuit a sa iubire.



Căci marea oportunitate,

Măreţul pisc al vieţii sale

Nainte de-a-ntâlni un frate,

Chiar Domnul i-a ieşit în cale...



***

Ce bine-ar fi în tot ce sameni,

Oriunde te-ar mai duce dorul,

Nainte de-ntâlniri cu oameni

Să te-ntâlneşti cu Creatorul!



El să te-nveţe rugăciunea

Prin care birui stres şi frica,

S-ajungi prin harul sfânt minunea

Când El e tot iar tu nimica.



Atunci îţi face El vrăjmaşii

Prieteni dragi pe sfânta-ţi cale

Când faci spre Cer cu grijă paşii

Nici murmurând, nici ros de jale.



Şi Iacov a luptat o vreme

Cu Dumnezeu, şi-a fost mai tare!

Dar taina unei vieţi supreme

L-a-ntâmpinat pe-acea cărare.



Atunci ajungi la biruinţă

Când eşti mai slab şi plin de teamă,

Dar strigi spre Cer cu-acea credinţă

Ce-ţi dă puteri să ieşi din dramă.



Oricâţi Esau cu oşti cumplite

S-ar năpusti cândva spre tine,

Cu Domnu-nvingi, căci El promite:

„Nu vei rămâne de ruşine…“