Poezie PRIVIREA LUI ISUS

PRIVIREA LUI ISUS



Luca 22.61-62

Vorbeşte-mi doar printr-o privire

Chiar de va trebui cu-amar

Să plâng păcatul meu din fire

Ce m-a închis ca pe-un canar.



Mă simt înconjurat de suliţi

Ce mă înţeapă dureros

De când Te-am părăsit pe uliţi

Şi-n beznă m-am pierdut, fricos.



Privirea Ta să-mi amintească

Cuvântul bun ce mi l-ai spus.

Doresc în Patria cerească

S-ajung prin Tine, scump Isus.



Cuvântul Tău să-mi fie mană

Ca şi lui Petru de demult,

Căci vocea lumii e-o capcană

Ascunsă-n vechiul ei tumult.



Adesea m-am ascuns de Tine

Urmând fiorii mei vicleni,

Spre focuri calpe şi străine

Ca şi Samson la filisteni.



Şi-apoi cu fel de fel de scuze

Mi-am zugrăvit, senin, un chip

De ucenic prins în ventuze

Care zideşte pe nisip.



Dar glasul Tău de printre stele,

C-am fost nebun şi Te-am negat,

În ceasul deşteptării mele,

Prin conştiinţă m-a mustrat.



Netrebnic sunt, pierdut, ca fiul

Risipitor în lumea lui.

De astăzi însă las pustiul

În care fericire nu-i.



Taifunul poftei vinovate

m-a jefuit de tot ce-i sfânt

pe căi atât de-ntortochiate

ce mă duceau înspre mormânt.

Dar, Doamne, Ţi-am zărit odată

Privirea ce mă căuta

Pe când erai la Judecată

Mult apăsat de vina mea.



Înţelegându-Ţi suferinţa,

Cu mintea mea de fiu hoinar,

De-atunci m-a copleşit căinţa

Şi-am plâns, în noapte, cu amar.



Detest şi plâng mânia care

m-a prins în laţul ei viclean

când ispitit de nerăbdare

i-am dat câştigul lui Satan.



Mă scapă Doamne de năpasta

Ce fără veste m-a lovit!

Şi n-am să uit că-n noaptea asta

Privirea Ta m-a întâlnit.



În noaptea lepădării mele

Eu plâng ca Petru şi te chem.

Ridică-mă din valuri grele

Tu, Salvatorule suprem!



M-am semeţit ca valul mării

Dar m-am lovit de malul crud.

Răspunde-ndurător chemării,

Fă glasul iar să Ţi-l aud!



Am tot privit la ucenicii

Cum plini de frică au fugit.

Dar eu de mult mai multe vicii

Mă simt învins şi zac rănit.



Cum Te-am trădat, Isus, pe Tine,

Ah, bunul meu Domn şi Păstor!

De-aceea plâng şi mi-e ruşine

Că Te-am negat în faţa lor.



Dar unde mi-a fugit tăria

De-a-Ţi proclama Numele sfânt,

Să le fi spus că eşti Mesia?!

Dar cum, spre moarte şi mormânt?...



Vedeam eu ziua când, din moarte,

Isuse, Te vei ridica?

Ah, Doamne, cât sunt de departe

De cerul Tău, de voia Ta!



Pătat-am Doamne caracterul,

Prin viaţa mea, pe-al lumii plai.

Tu vei veni, mi-o spune Cerul

Şi zeci de semne-n orice grai.



Îţi mulţumesc, Isuse sfinte,

Că-n al Tău sânge Tu mă speli

Să Te slujesc cu dor fierbinte

Scăpând de vechile greşeli.



Smerit, supus până la moarte,

Doresc să nu Te mai trădez.

Iar de păcat să stau departe

Şi toată viaţa să veghez.



Să nu mai judec cu asprime

Pe fratele ce mi-a greşit,

Căci Tu cobori din înălţime

Să umbli azi cu cel smerit.



Eu Te slăvesc pentru privirea

Ce din adânc m-a ridicat

Legându-mi rana prin iubirea

Ce sus pe cruce a răbdat.



Privirea Ta ce bucurie

mi-a dat în sufletul răpus!

Sunt gata pentru veşnicie

Să Te urmez, iubit Isus.