Poezie Chiar dacă (2)

CHIAR DACĂ ...



Chiar dacă mi-i glasul un foşnet de vânt

Ce plânge nostalgic pe crengi de smochin

Eu tot pentru Domnul cel bun şi preasfânt

Cânta-voi cu lacrimi sau doar cu suspin.



Chiar dacă mi-e harfa prea veche şi-n piept

Lovesc tot mai aprig săgeţi arzătoare

Eu, totuşi, mereu către Cer mă îndrept

Ca floarea-n grădină spre darnicul soare.



Chiar dacă nu caut un nume sonor

Pe ţărmul de vise din lumea cântării

Mi-e sufletul plin cu poeme de dor

Ce cântă şi astăzi minunea-mpăcării.



Un templu minciunii nicicând nu zidesc,

Ci doar Adevărul mă cheamă din zori

Pe-ngusta cărare cu drag să trudesc

Purtându-mi o cruce cu lacrimi de flori.



Repet multe sensuri, aceasta o ştiu:

Prin vorbe-nvechite de timp şi de Om

Un simplu ecou în al lumii tumult

Mi-e glasul ce-adie ca vântul în pom.



Mi-s vorbele mele profeţi sau cazanii?

Le simt ca şi-o oaste pornind la război.

Cu munţi de păcate lovi-vor duşmanii.

Cuvântul mi-i scutul în vremi de nevoi.



Aştept o chemare, un glas bărbătesc,

Să-mi spună în şoaptă: „Fii gata de zbor!”

Chiar dacă-i doar vântul azi solul ceresc

Pe Mirele vieţii Îl cânt şi-L ador.