Poezie CLEVETITORUL

CLEVETITORUL



(După Proverbe 26.20)



Prăjitura clevetirii

Cum alunecă de iute,

Căci în toiul nălucirii

Bârfa lancea i-o ascute.



Până-n văi de măruntaie

Vorba pizmei îţi pătrunde,

Dacă neagra ei văpaie

N-o distingi cum se ascunde.



Orice foc şi-arată sporul

Printre lemnele uscate.

Tot aşa-i clevetitorul

Vorbe rele când îţi scoate.



Clevetirea e noroiul

Azvârlit pe-o albă haină

Când pe limba ei gunoiul

Bârfelor mocneşte-n taină.



Mulţi se-agaţă de defecte

Şi le hiperbolizează

Să obţină, prin efecte,

Loc mai cald şi mai cu vază.



Vechiul Şarpe prin grădină

Clevetea de zor prin iarbă

Ca făpturile de tină

Gloria pe loc să-şi piardă.



Îndoiala, clevetirea

Sunt capcanele viclene

Ce distrug treptat iubirea

Prin a minţii noastre lene.



Omul e cuprins de ceaţă

Şi tot mai puţin gândeşte.

Clevetirea dând povaţă

Doar cu-o vorbă îl momeşte.



Ce ar fi ajuns minciuna

Clevetirilor deşarte

Dacă omu-ntotdeauna

Ar fi stat de ea departe?!



Dacă n-ar fi luat aminte

La suspiciunea urii

Ce-a făcut din scurta-i minte

Revoluţia naturii?!



Azi păcatu-n omenire

Ins pe ins vrea să-l doboare

Prin infima clevetire

Cea care nicicând nu moare.



Omul nu se simte bine

Dacă nu-şi invidiază

Semenul de lângă sine

Ce succese reportează.



Cel ce n-are-n suflet pace

Căci şi-a întinat izvorul

Şi nu ştie nici ce face

E mereu clevetitorul.



El îşi caută subiecte

Şi persoane pe măsură

Spre-a vâna mereu defecte

Şi capricii din natură.



Place lumii clevetirea

Ca un foc păstrat în vatră,

Pentru că nu-şi schimbă firea

Nici când câinii răi o latră.



***

Vrei s-auzi o vorbă bună?

Nu sta cu clevetitorul,

Ci din viaţa de furtună

Vino la Mântuitorul!



El punând balsam pe rană

Îţi oferă vindecare

Dând Cuvântul Său drept hrană

Pentru-o viaţă de iertare.



Astfel poţi din stropul humii

Să trăieşti mereu iubirea

Suprimând ispita lumii

Ce se cheamă clevetirea