Poezie DUPA POTOP

DUPĂ POTOP



A fost cândva Pământul

O singură cetate,

Iar oamenii cu toţii

Uniţi erau în toate.



Păstrau toţi amintirea

Sinistrului dezastru

Când apele veniră

Din cerul cel albastru.



Corabia lui Noe –

Doar ea purta salvarea;

În rest, orice făptură

Aflatu-şi-a pierzarea.



Câmpii, şi văi, şi munţii

Cuprinse-au fost de ape

De furia divină

Nimic ce-i viu să scape.



Neprihănitul Noe

A dat avertismentul.

Prin arca ce-o făcuse

Şi-a scris el testamentul.



Dar violenţa crudă

Se-ntinse ca şi ciuma.

În cer Stăpânul zise:

„Mă voi scula acuma



Să mătur tot Pământul

Cu ape-nvolburate.

Tu intră-n arcă Noe.

Eu grijă am de toate.“



***

S-au scris în cărţi acestea.

Le-au povestit bunicii

Să ştie şi duşmanii,

Să afle şi amicii



Că Domnul pedepseşte

Păcatul tuturora.

Dar pentru sfinţi El face

Să vină aurora,



Dorita izbăvire

De apele nebune,

Aşa cum vechea Carte

Cu grai de har ne spune.



Trecuse, deci, potopul…

Familia lui Noe

A început să crească,

S-a răspândit în voie.



Din Sem, din Ham, din Iafet

S-au înmulţit salvaţii.

Aveau aceeaşi limbă,

Se-nţelegeau ca fraţii.



Îşi povesteau trecutul,

Tot ce-au văzut în viaţă.

Şi ascultau nepoţii

Istoria-ndrăzneaţă.



Din cer şi din adâncuri,

Şuvoaie furioase

Au nimicit pădurea

Şi sutele de case.



Pieriră mii de oameni

Cu tot cu animale

Căci apele-nghiţiră

Tot ce-au găsit în cale.



De patruzeci de zile

Chiar munţii se-afundară

Încât nicio făptură

N-a mai ieşit afară.



Corabia pe valuri

Doar ea mai rezistase.

Familia lui Noe

Pe Domnu-L aşteptase



Ca apele să sece

Şi-ncet să se retragă.

Iar ei de-atunci nainte

Credinţa s-o aleagă.



***

Trecuse multă vreme,

Era progresu-n floare;

Ce planuri încolţiră

În minţi iscoditoare!...



Porniră toţi ca unul

Spre Orientul Antic

Şi-ajunşi pe-un şes cât lumea,

Descălecară grabnic.



„Să facem cărămidă!“

Şi-au zis visând misterul.

„Şi-apoi nălţa-vom Turnul

Ce va atinge cerul.



Clădi-vom o cetate

Lucrând ca nişte fraţi

Să nu mai fim de ape

Loviţi şi-mprăştiaţi!“



Dar Dumnezeu coboară

Să vad-a lor ispravă

(De parcă n-o văzuse

Din tronul Său de slavă!)



Şi-a zis: „N-o să-i oprească

Nimica pân-la urmă,

Căci au aceeaşi limbă

Şi sunt cu toţi o turmă…



Deci, iată ce vom face

Să nu-şi atingă planul:

Le-om încâlci vorbirea

Şi le-om tăia elanul.“



Şi, vai, ce-ncurcătură

Precum un vânt din luncă

Asupra tuturora

Deodată se aruncă.



Vorbeau, dar fiecare

Rostea o altă limbă,

Încât proiectul straşnic

În crud eşec se schimbă.



Aşa se-mprăştiară

Să domine planeta.

Dar Diavolul în inimi

Le-a semănat vendeta.



De-atunci întreaga lume

E-un turn al îngâmfării

Care-şi urmează visul

Pe căile pierzării.



Azi mii şi milioane

Nu-şi pot pricepe graiul

Dar luptă cu Scriptura

Negând şi Iad, şi Raiul.



Ar vrea un Rai departe

De Dumnezeu să-şi facă,

Crezând că n-au nevoie

De-a pocăinţei arcă.



Cristos ne-a dat de ştire

Că-n vremea de pe urmă

Va fi cuprinsă lumea

De spiritul de turmă.



Vedem cum se repetă

Un timp ca al lui Noe

Când omului nu-i pasă

De-a Domnului său voie.



Deşi El clar ne spune:

„Sfârşitul este-aproape

Şi vine Judecata,

Dar nu potop de ape.



Pământu-ntreg va arde

Cu cerul deopotrivă…“

Trezeşte-te, creştine,

Şi nu intra-n derivă!



Credinţa-n Salvatorul

E-aceeaşi, nu se schimbă.

Isus îţi dă şi ţie

A Duhului Sfânt limbă.



Veghează-ntotdeauna

Şi fă doar ce e bine!

Fii gata de plecare,

Căci scumpul Mire vine...