Poezie Acolo...

Acolo unde iarba răsare din pământ

Şi-n firul ei plăpând simbolul vieţii saltă,

Sălbatica-i privire ne pare-atât de-naltă

Şi dorul ei de viaţă ne pare atât de sfânt.



Acolo unde roua se varsă-n dimineţi,

Ţintind mărgăritare pe umbre şi pe flori,

Săgetă de lumină, a astrului din zori,

În murmururi tăcute cântate de poeţi.



Acolo unde floarea ne-mbată de parfum,

Culori nemuritoare şi vise de iubire,

Crescute parcă-n dor, din firul ei subţire,

În leagăne celeste la margine de drum.



Acolo unde noaptea auzi privighetori,

Pierdute voci de îngeri în cântece de iele,

La umbra nevăzută a darnicelor stele,

Pierdute-n bolta-naltă spre clipele din zori.



Acolo unde ploaia ne cântă s-adormim

În tril de picuri mari lovindu-ne tăcerea,

Ascunsă-n glasul ei se-aude adierea

Din valurile mării, pe voci de pantomim.



Acolo unde toamna e darnică cu noi

Şi câmpul plin de rod ne mângâie privirea,

E ca un loc în care s-a zămislit sfinţirea

În darul vieţii noastre, din fulgere şi ploi.



Acolo unde munţii privesc de sus câmpia

Şi lacrimile-şi curg, din susur de izvoare,

Ducându-şi parcă dorul în nesecata mare,

Acolo suntem noi… acolo-i România