Poezie Ne-ai invatat iubirea

Ne-ai invatat iubirea



Ne-ai invatat iubirea si umilinta sfanta

Cand ai venit Iisuse, la noi jos pe pamant.

Si pana azi, zadarnic atatia se framanta,

Sa Te urmeze-n alt chip, nu dupa-al Tau cuvant.



Ce straniu mi se pare, sa stiu ca am atatea,

Ce n-au nici o valoare la cumpana din cer.

C-am strans zadarnic lucruri, si mi-am pierdut puterea

Cladind nisip, pe visuri ce praf se fac si pier.



De ce-am nevoie oare, de-atata bogatie?

Cand Tu Iisuse Doamne, n-ai vrut sa fi bogat.

De ce mandrii desarte, cararea mi-o imbie?

Cand drumul umilintei, Tu, Rege l-ai umblat.



Ce straniu mi se pare sa am o casa mare,

Cand stiu ca Tu, adesea, n-aveai macar un pat.

Ciudat, eu stau in tihna, si toti imi dau onoare,

Cand Tu, Stapanul lumii, erai un alungat.



Si vanturi aspre, uscate, ti-au usturat obrajii,

Ce lacrime amare varsat-ai in pustiu,

Iar noi la mese pline, petrecem fara grijuri.

Crestinii de-azi Iisuse, de lacrimi nu mai stiu.



Ne-a inrobit confortul si banul ne indoaie.

Am vrea mai mult sa strangem, in pumnul nostrum mic,

Secatuim pamantul de aur si gunoaie;

Si doar avem atatea, iar Tu n-aveai nimic.



Ai adunat pe drumuri, saracii si descultii,

I-ai invatat iubirea, iar ei Te-au ascultat.

Cu vamesii la masa ai stat Stapane-al lumii,

Cu pacatosii-n strada si nu Te-ai rusinat.



Iar noi umblam pe drumuri fara capat

Si strangem intre palme, furtuni de patimi reci.

Ne-am inaltat statuia si ne-admiram portretul,

Dar inimile-s goale, pusti suntem si seci.



Ne-am adunat averea din muguri de urzica,

Din valuri fara soare, din roua fara zari.

Si ne falim cu steaua, ce mandra se ridica

In mintea ratacita a unor muritori.



Ce mult vrea sa ne spuna, umblarea Ta prin lume,

Privind avutul nostru, hambarul incarcat

si fata dolofana; Iar Tu, tarand o cruce,

Masori Ierusalimul, descult si-nsangerat.



Si cum voi sta-n picioare, in ziua cea din urma,

In fata Ta Iisuse, cand eu aici am strans

Din zi in zi, mandrie si fala si putere

Iar Tu, umbland prin lume, ai suspinat si-ai plans.



Ma iarta, o Parinte, ca-abia-nteleg strafundul

Adanci umilinte in care Te-ai nascut,

De-abia ca pot pricepe poteca spre gradina,

Si locul unde-n spasme, paharul l-ai baut.



Si fa-ma, o Stapane, sa vad clar adevarul,

Ce niciodata lumea nu mi l-ar putea da.

Ca mult mai mult ca toate, in viata cantareste,

O inima predata pe-altar in slujbaTa.



Arata-mi drumul slavei ce duce spre lumina,

Cununa bucuriei ce-o dai celor ce plang.

Invata-ma ca pacea o dai in stramtorare,

Ca roadele rabdarii din lacrime se strang.



Ca dragostea e aur, e cel mai scump tezaur

Dar, n-are stralucire far-de valoarea Ta,

Si-ajuta-ma ca-n toate sa caut umilinta

Ca numele Tau Doamne, sa pot a-L inalta.



Amin