Poezie Când m-ai chemat (2)

Ce blândă mângâiere mi-ai aşezat pe frunte,

Aleasă miruire cu iz de primăvară,

Ca roua bătrâneţii pe tâmplele cărunte

Ce-nviorează ruga rostită într-o doară!





Adânc resimt chemarea la binecuvântare,

În dor amar mă mistui, atins de nemurire,

Se-aprinde o lumină, se naşte înc-un soare,

Pe bolta vieţii mele, aleasă strălucire;





Din roua glăsuirii mi-ai aşezat pe buze

Cuvinte să se nască din sloboda-mi vorbire,

În strai din harul slavei m-ai îmbrăcat, Părinte,

Smerit, în plecăciune, să îţi aduc slujire,





Şi blânda-Ţi mângâiere o simt amar în sânge,

Povara datoriei făcând-o mai uşoară,

Ca ploaia minunată, ce picurii-şi răsfrânge

Pe flori îmbobocite, în prag de primăvară;





Atunci, în noaptea albă, mi-ai pogorât în suflet

Din focul ce-ncălzeşte şi curăţă ogorul,

Ai semănat Sămânţa. Şi obosit de umblet,

La uşa casei mele Ţi-ai odihnit piciorul,





Şi-a încolţit în mine Cuvântul ca o floare,

Udat de lacrimi sfinte, şi încălzit de Tine,

Pe-ogorul necredinţei, a dragostei chemare

Înviorând grădina lăsată-n părăsire.





De-atunci, slujirea-mi pare frumoasă şi uşoară,

Pe frunte port pecetea de binecuvântare,

Ca roua minunată, ce-n prag de primăvară

Pogoară înviere peste-un boboc de floare…