Poezie Crucea Învierii

Petalele şi stele-n chin

Căzând bat în ţărână,

Întunecimile se ţin

Căci nu este lumină.



Petale, stele fulguiesc

Şi zborul şi-l omoară,

Iar beznele ne glăsuiesc

Că moare-o primăvară.



Că-au stins luminile din cer,

Opriră înflorirea

Căci nu mai este Adevăr,

S-a terminat Iubirea.



Flori şi cu stele-au risipit

Din raze şi petale,

Privighetoarea a muţit

Din cântecele sale.



Iar noaptea strigă : „Sinagogi

Au fost şi-au să rămâie

Să se încânte orbi ologi

În fumul de tămâie.”



Iar moartea zice : „Cărturar

E omul se-nţelege,

Iar toţi proroci-s înzadar

Căci totul e sub lege.”



Taurii negri prin păduri

Îşi buciumă ştiinţa,

Că doar tocitul din Scripturi

Poate să-ţi dea Credinţa.



Deşertăciune-ai să rămâi

Că-i dragoste, că-i carte,

E totul mort şi totul îi

Imposibilitate.



Se sting cu-ncetul forfotiri

În plâns de neputinţă

Şi vagi ecouri de iubiri -

Credinţă din ştiinţă.



E totul mort şi e pustiu,

Totu-i deşertăciune,

Nu se aude-un suflet viu

Şi nici o rugăciune.



Prin case-odăjdiile zic

Că viaţa li-i supusă;

În frumuseţe de nimic

Lumii în ochi expusă.



Iar pe sub frunzele de an

Lăstarii strânşi în frică,

Vor să răsară în alean

Cu ghiare de pisică.



Viaţa-i în van, e un sfârşit,

E numai o durere,

Doar moartea este infinit

Şi-aduce mângâiere...



La început a fost Cuvânt:

„Viaţa aici să vină!”

Crescu din cer şi din pământ

O Cruce de Lumină.



De-a luminat case pustii

Bucşite doar de haine

Chemând la sine oameni vii

Să nu rămână taine.



Toţi cărturarii au orbit

Şi bâjbâiesc prin viaţă,

Dar nu ştiu – este asfinţit

Ori este dimineaţă.



Ei încă bolmojesc prin legi

În braţe cu Scriptura...

Dar de râvneşti să înţelegi

Lumina-ţi spală zgura.



Ei încă ţin în preajma sa

Nenumărate gloate...

De vrei Credinţă a avea –

Viaţa totul poate!



Flori, stele freamăt luminos

Pe cerul Primăverii:

Chemat e omul credincios

La Crucea Învierii!