Poezie Zorii Învierii

E beznă-adâncă peste munţi şi case,

Dar nu-i în ea blândeţe şi nici pace;

Înveninat de vise fioroase

Caiafa pe-altă parte se întoarce.



Scriptura lângă el se tăvăleşte,

Iar haina lui la piept e ruptă-n două,

Ce îl aşteaptă ori ce îl pândeşte

În dimineaţa care vine nouă?



Grădina-ncremenită-i ca în moarte,

Oraşu-i înmuiat, fără putere,

În orice loc şi în oricare parte

Tăcere e, tăcere... şi... tăcere.



Chiar stelelor sclipirea nu le bate -

Îţi pare că lumina lor e stinsă,

Pustie ca credinţa dintr-o carte

Se-ntinse lumea-n somn molatec prinsă.



Pe străzi câini vagabonzi, vânt de tămâie

Mai cercetează-unghere după pradă

Şi noaptea se doreşte să rămâie,

Şi noaptea se porneşte ca să cadă.



Cucoşii cânt strident a doua oară,

Copacii au şoptit ceva din creştet,

Se auzi un glas de Primăvară

Cu prospeţimea lumea ce trezeşte.



Zorii au rupt odăjdiile Nopţii

Şi-au trâmbiţat venirea strictă-a Vieţii,

Iar piatra pusă ca ştampila morţii

Zvârlită fu din faţa Dimineţii.



Lumina-împlu cocioaba şi palatul,

A inundat prostia şi ştiinţa...

Apune Noaptea Legii cu Sabatul

Şi răsări Viaţa cu Credinţa!