Poezie Povestirea stolului de cocori

Din cerul alb

s-aude o chemare,

Ce-a curs pe tot pământul

cu-albăstrime:

„Veniţi, veniţi

la Mine zburătoare

Ca Dragoste

să vă revărs în inimi!”



Chemarea a trecut

întreg pîmântul

Şi cine a crezut

a stat pe gânduri,

Iar cine nu –

i-o duse-n râpă vântul,

Iar dânsu-şi poartă

penele iar mândru.



Ci într-o curte

începură-a bate

Cu-aripile lor

nişte pui de casă,

Că gâşti, că raţe, că-s găini,

dar foarte

Doreau

s-apuce calea luminoasă.



Îi sâsâiră-n ură

orătănii:

„Sunteţi mai păsări decât noi?

Ia uite!

Mai bine-aţi bate, pocăiţi,

mătănii

Şi fuga la coteţ

căci bine pute!”



Dar puii

cu aripile-n tulee

Zvâcnesc

şi zboru-ncearcă

şi se poartă,

Ca gardul

cu-nălţimea să îl ieie,

Dar nu

să se închine lângă poartă.



„Nebunelor! – le şuierau bătrâne –

Şedeţi cuminte

şi-ascultaţi cocoşul

Ce de pe gard

cum predică de bine

Căci capul lui

l-înzorzonează roşul!”



„Surate, fraţi, – cocoşul –

asta-i boală!

Ei pleacă

de la Domnul nostru mare

Ce i-a vedea

şi i-a băga în oală

Ca leac

pentru aripe în spinare!”



Dară ne-am rupt!

Zburăm!!!

Rămâne gardul

Jos, undeva...

doar unul se izbeşte...

Iar noi zburăm

şi nu avem cum fardul

Să-l aranjăm

căci zborul nostru creşte.



Ce luncă e sub noi

şi ce pădure!

Ce pajişte!

Ce lac!

Imensitate!

Aripile se fac

şi cresc mai dure

Ducându-ne

în zbor de libertate.



Mai sus, mai sus,

mai sus cu-ntreaga fire

În înălţimea

zborului albastru...

„Se du-uc, s-or pierde

toţi în rătăcire!”

S-aude depărtat

în urma noastră.



Zburăm, zburăm

ne cheamă depărtarea

Pe care cerul

ne-o deschide-n cale;

Şi undeva, departe

geme marea,

Şi undeva, departe

doarme valea.



Zburăm, zburăm

de pierdem orice vreme

Şi gândurile

nu ne-nhaţă slute -

Unde-om găsi

seminţe ori vre-un verme

În zborul ista

înălţat şi iute.



Zburăm, zburăm –

unul la altu-n faţă,

Nici n-avem când

să netezim zburlirea

Doar semnalăm cu strigăte

Viaţa,

Doar ne strigăm fără minciuni

Iubirea.



Când să le spui!?

Cui să le spui!?

Şi una-i

Acest stol mic de gâşte

ori de raţe,

Ori poate de găini...

Dară totuna

Nu mai stârcesc în curte

ca paiaţe.



Dar iată-un vultur negru!

E străjerul

A munţilor

ce ne îndeamnă-n zare.

Ce facem?!!

Dar cu-n nor ne-astupă Cerul

Şi îl lăsăm

fără de noi în ghiare.



Ţâşnim din nor:

Câtă Lumină,

Soare!!!

Întîia dată ne privim...

Minune!

Căci trainic

zboară-un stol mic de cucoare

În mica lor

şi dulcea uniune!



Şi Dumnezeu

ne-a spus ca un Părinte:

„Zburaţi, zburaţi

şi n-aveţi ce vă teme

Căci Curtea mea

v-aşteaptă înainte

Şi palmele-Mi

vă sprijină de pene!



Zburaţi, zburaţi

ducând Bunăvestirea

Fiinţele

să o audă toate:

Că Dumnezeu e

Pace şi Iubire,

Că-n Dumnezeu e

Zbor şi Libertate.



Strigaţi ca să audă

toată ţara,

Strigaţi ca să audă

toată viaţa

Că de la Domnul vine

Primăvara

Şi că din ceruri curge

Dimineaţa!”