Poezie Religie şi Credinţă

Sub bolta plumburie

cocori imaculaţi

Îşi buciumă-ncântarea

din zborul înspre Soare,

Iar uniformitatea

se miră că sunt alţi

Ce-au refuzat obscurul

şi viaţa stătătoare.



„Ce nu le mai ticneşte –

se-nciudă iar şi iar

După oricare strigăt,

ce-nalţă mulţumire, -

Nu văd că bolta-i sură

şi-i totul în zadar:

În lâncezeala asta

nu este nemurire.



Se zbat fără de noimă…

de-ar fi măcar folos:

Totuna s-or întoarce-n

eterna umezeală...

Mai bine-ar strânge hrană

şi n-ar ţipa fălos

Că or muri la iarnă

pe aria lor goală!”



Însă minune!

Cerul

de-odată s-a deschis!

Cocorii nimeriră

în raze de lumină

Şi străbătură norii...

parcă a fost un vis –

Nici păsări nu-s, nici raze,

doar mucegai şi tină.



Monotonia zbate

din ochii somnoroşi:

„Mi s-a părut...

nu-i poarta

din cuşca asta sură

Căci toţi născuţi-aicea

în moarte-s numai scoşi

Şi nu-i altă ieşire

şi altă aventură.”



Ea pătura de ploaie

şi-o trage-n subsuori

Şi iar închide ochii

în picur de găină...

Dar tresări –

din ceruri

strig iarăşi alţi cocori,

Ce cred cu dor şi aripi

în poarta de lumină.