Poezie Har (1)

Aş fi bătut în uşi de cer

Cu pumnii inimii şi-a firii

O-ntredeschidere să cer

Să fug din lumea omenirii.



Mi-aş fi-mbrăcat rasă de tei -

Cu conduita mea smerită

Să pot să am apoi temei

Pentru o viaţă fericită.



Nu m-or speria nici fapte mari:

Chemând cu firea-n umilinţă

Pe ucigaşi şi pe tâlhari

Să se întoarcă la credinţă.



Să trec prin cruci, să trec prin foc

Prin orice încercare dată

Apoi să am în cer un loc

Cu paradisul ca răsplată...



Ci cât dorisem să-mplinesc

Isprăvi şi jertfe fără seamăn

N-am reuşit să desluşesc

S-aud că Dumnezeu mă cheamă.



Dar traiul meu când m-a durut

Cu-o suferinţă nedescrisă

Doar ajutorul I-am cerut

Şi uşa-n cer mi-a fost deschisă.



N-am spus mai mult nici un cuvânt

Frânt de durere şi suspine

Şi-n existenţa-mi pe pământ

Cerul veni singur la mine.



Lumina Lui atunci a spus

În inima-mi fără speranţă

Că Duhul Sfânt a lui Isus

Frate mi-a fi întreaga Viaţă.



Mă va păzi în orice loc

Să nu am vre-o nenorocire

Turnându-mi cu-al Credinţei foc

Imensitatea de Iubire.



Nimic nu fac – El face tot!

Cu orice clipă mă zideşte

Din altă naştere să pot

Înspre Isus mereu a creşte.



Cu orice fibră Îl ascult

Urmându-I paşii-n bucurie

Calea-nvăţând-o tot mai mult

Să pot s-o am o veşnicie.



De câte ori m-am poticnit

M-a ridicat fără dojană

De m-am aflat mai mult unit

Cu Dumnezeu din orice rană.



Iar El păşeşte-n faţa mea

Păzindu-mi părţile şi spate

Şi nu ştiu cum se face-aşa

Că eu respir în Libertate.



Cu Viaţa-I – viaţa mea trăind,

Cu Dragostea-I – iubind o lume,

Cuvântu-n mine cuvântând

M-a smuls din beznele de nume.



Cu Domnul sunt neîncetat

În fericirea tot mai mare

Uitând că vrusei să mă bat

Cu-ntregu-n uşa de intrare.