Poezie Orbul Bartimeu (4)

Păşeam pe un pământ întunecat

Prin veacul de beton şi de rugină

Iar sufletu-mi striga încătuşat

Lumină vreau, doresc să am lumină.



Buchete mari de flori de mucegai

Am adunat pe câmpul vieţii mele

Buchete mari, dar cui să i le dai

Şi cine-ţi dă garoafe pentru ele ?



Un cerşetor lângă al vieţii drum

Un orb ce cere-ntr-una de pomană

Acest-aş fi Isuse şi acum

De nu m-ai fi băgat nici tu în seamă.



Când într-o zi un zvon am auzit

Şi-n jurul meu un vuiet de mulţime

Şi voci care şopteau necontenit

Isus din Nazaret, Mesia, vine !



Cu-ochii deschişi privind spre nicăieri

Împins de oameni cu dispreţ şi silă

Am început să strig din răsputeri

Isuse, Fiul lui David, ai milă !



Mulţi mă certau şi îmi spuneau să tac

Dar Tu m-ai auzit, erai aproape

Şi când m-ai întrebat: “Ce vrei să-ţi fac ?”

Eu am simţit lumina Ta pe pleoape.



Şi ţi-am răspuns cu lacrimi fierbinţi

În ochii mei cei stinşi ca şi tăciunii

Din noaptea nesfârşitei biruinţi

“Vederea să mi-o capăt vreau Rabuni !”



Şi în cuvântul care L-ai rostit

Vorbi atunci iubirea şi puterea

“Credinţa ta pe tin' te-a mântuit !

Du-te în pace ! Capătă-ţi vederea !”



Iar când lumina primului foton

Se furişă prin ochii mei spre mine

Eu orbul Bartimeu din Ierihon

Am înţeles ce n-am simţit 'nainte



Că întunericu-n care-am trăit

E-un vid imens, e-o mare nulitate,

Pe când Lumina ce l-a biruit

E viaţă, e lumină, libertate.



Se stinse-n urmă al cetăţii zvon

Iar noaptea îşi lasă încet cortină

Pe drumul ce urcă din Ierihon

Eu, noul Bartimeu, urmam Lumina.