Poezie Doi feciori

„Tu ai venit din lume un jalnic păcătos

Fără agoniseală şi fără de avere...

Te-ai reîntors la Tata nemernic şi pucios

Fără de sănătate şi fără de putere.





Distrându-ţi anii veseli te-ai reîntors acum,

Să nu zdohneşti cerşindu-ţi o viaţă de mâncare,

Mormântu-ţi să nu cadă la margine de drum...

Te-ai târâit la Tata ştiind că milă are.







Acum deplângi viaţa... dar unde-i viaţa ta?

Ai curvărit-o toată prin bâlci şi restaurante!

Eu am trăit cu grija despre sfinţenia mea -

De n-am privit odată spre aventuri picante.





Ci m-am trudit avere în ceruri să-mi măresc.

M-am stăruit ca-n râset să nu încalc Scriptura -

Părintele mă ştie căci pentru El trăiesc

Şi-L laud zi şi noapte cu truda şi cu gura.”





„Eh, frate, frate mare, tu eşti mai înţelept

Căci n-ai cătat prin lume şi râs şi veselie...

Dar dacă-ai şti ce este pustietatea-n piept

Şi ai simţi durerea-n stupit de mişelie!..





De ai afla ce-i plânset şi geamătul orfan,

Ce-i greaţa de putoarea din rânjetul de scroafe,

De-ai prinde cum respiră amarul cu alean...

N-ai să mai crezi serbarea cu roşul de garoafe.





Cum e să ai necazul de-a fi veşnic stingher,

De ai cunoaşte ura ce clocoteşte-n sânge,

Dacă-ai vedea tu viaţa vârâtă-ntr-un ungher

Când faţa ta îţi râde, iar inima îţi plânge;





Te-ar bate disperarea în boli şi în beţii.

De ai percepe groaza de moartea ce-a fi mâine,

Când te-a atinge scârba de-artişti şi invidii,

Cum scheunatul e din vagabondaj de câine...





Tu n-ai mai zice-o vorbă - doar te-ai cutremura,

Vei mulţumi că cerul ţi-a dat o viaţă plină,

De moartea-mi obosită te vei înspăimânta,

Te-ai bucura cu mine că am fugit din tină.





Eu nu-ţi doresc averea... nimic nu jinduiesc

Nici slavă, nici cunună, nici rai şi nici splendoare,

Căci, frate, eu la Tata venii nu să trăiesc...

Ci am căzut ca zdreanţa murind la-a Lui picioare.