Poezie Era o seară de Nisan ...

Era o seară de Nisan.

O seară înstelată.

La pieptul sfânt, nepământean,

se apleca ușor Ioan

cu tâmpla-nfiorată.



Prin nori de fum, prin larmă grea,

veneau la sfat rabinii.

Străjeri călări jucau în șa.

Și-n case mielul aburea

sub licărul luminii ...



Deodată ... se făcu sub cer

o liniște adâncă.

Un glas de corn, un grai stingher,

vestea acel străvechi mister

ce se-nfioară încă ...



Și-atunci păstorul între oi

șopti privind spre stele ...

"O, cât am vrut să fiu cu voi

la sărbătoarea vieții noi,

la cina jertfei Mele !"



Așa vorbea în ceasul greu,

Isus, cu glas de cetini.

"Aceasta-i mana ce-o dau Eu ...

Acesta este trupul Meu ...

Luați, mâncați, prieteni ..."



Deasupra sfântului pahar

un glas șoptea sub lună ...

"Acesta-i veșnicul Meu dar ...

Acesta-i sângele de har ...

Sorbiți-l împreună ...



Întotdeauna când cinați,

să v-amintiți de Mine.

Și-al Meu va fi între-mpărați

acel ce va iubi pe frați

mai mult decât pe sine ..."



Apoi doi ochi au tresărit,

scrutând nemărginirea ...

"O, Tată, ceasul a sosit ...

Așa cum Eu Te-am proslăvit

și Tu să-mi fii slăvirea !"



Și tot ce-a fost, tot ce-a urmat

e scris în zări albastre ...

E scris în lume-n lung și-n lat

și-n chivotul cutremurat

al inimilor noastre.



Era o seară de Nisan,

o seară de ecouri.

dar cum va fi, ce sfânt elan,

în fericitul Canaan

de dincolo de nouri !