Poezie Creştere

Mă cheamă vântul peste zări

Şi eu mă prind de coama lui –

În depărtări... în depărtări...

Şi altă năzuinţă nu-i.



Din toamnele cu gând pios

În proaspătul necunoscut,

După frumos... după frumos...

Şi-altă dorinţă nu am vrut.



Pe sub vâslitul de aripi

Rămân terestre bogăţii

Prinse de culmi, căzute-n râpi

Şi-mprăştiate pe câmpii.



Le-adun în sufletu-mi păgân,

Dar fug şi fug iar după nou

Să nu rămân... să nu rămân...

Imagine într-un tablou.



Din nou în nou, pe vânt, cu vânt

Mă-avânt cântare-n viitor

Şi parcă nu sunt pe pământ,

Dar rădăcinile mă dor.



Din sus spre sus, din cer spre cer –

Un însetat fără hotar,

Ce aş putea să vreau, să sper

În mintea mea nu am habar.



Parcă-am pierdut pământul tot

De dânsul tot mai depărtat,

Dar ca să nu răspund nu pot

Oricărui glas întemniţat.



Zburând în sus aud mereu

Clipitele fără puteri

Şi frunza ce oftează greu

În fremătarea de dureri.



Şi parcă nu-s, şi parcă sunt

În forfotirile de trai

Cu lutul meu aşa cărunt,

În zborul meu aşa bălai.